TMB bikepacking style - La poalele uriasilor ~ Amintiri din munti

E ora 8 cand incepe sa se lumineze de ziua in camera de iarna a Refugiului Elisabeta. Afara o ceata laptoasa invaluie refugiul, o ceata care se bate cap in cap cu prognoza de soare glorios pentru ziua de azi.

Ne apucam sa strangem sacii de dormit si sa indesam lucrurile in bagajele de bicicleta si incepem sa pregatim terciul de dimineata. Intre timp, ceata coboara putin sub refugiu si zarim la mai bine de 2000 de metri deasupra noastra culmile stancoase sau inzapezite ce tin de Grandes Jorasses si de Mont Dolent. E o priveliste ce merge numai bine cu clasica masa de dimineata, terciul cald cu fulgi de ovaz insotit de o mini cafea.

Legat de viata pe drum, inca imi vine un pic greu de crezut ca acum o luna de zile eram prin stepele nesfarsite ale Kyrgystanului, ca acum cateva zile pedalam speriati de ursi prin Calimani si acum pedalam in jurul Mont Blancului. Cu ocazia asta imi dau seama ca ar trebui sa ma apuc sa scriu cate ceva din fiecare din experientele astea, altfel parca simt ca le car in spate in rucsac si ca oricat de bine stai cu memoria, tot pierzi ceva din ele pe masura ce le tii prea mult in tolba.

Cand ne asezam in cele din urma pe saua bicicletei, ceata s-ar ridicat din nou, iar noi coboram printr-o atmosfera bacoviana spre Val Ferret, loc in care in mod normal Tour de Mont Blanc urca din nou pe partea sudica a vaii. E un ocol pe care il faci doar pentru traseu si pentru priveliste, si pana la urma pentru asta suntem aici. Eu pariez in gand ca ceata se va ridica, Mihaela nu are chef sa faca nici un efort suplimentar astfel incat ne dam intalnire in Courmayeur la o pizza.

Pariul facut de mine pare pierzator in prima parte a ocolului. De la refugiul Bonatti incolo, in schimb, ceata se sparge in cateva minute, brusc si fara nici un avertisment, suficient incat sa iti cada putin fata atunci cand vezi ce se ascundea in spatele cetii.

E o zi perfecta de septembrie, cu un puf de zapada proaspata la peste 3000 de metri, fara nici un pic de vant si cu un cer ireal de albastru deasupra. Iar ghetarii si peretii Mont Blancului arata intr-un mare fel si iti atrag privirile din orice unghi.

E trecut de ora 12 atunci cand ajung in Courmayeur, Mihaela ma astepta la o pizza de la care aveam poate asteptari prea mari, facem cumparaturile la singurul supermarket deschis din zona si pornim din nou la deal spre Val Veny. De aici traseul nostru croseteaza din nou versantul din fata Mont Blancului, printre cabanute si partii de schi in prima parte, dupa care pe poteci pe curba de nivel. Poteca arata incredibil aici si am zabovi mult si bine la soare, in fata Innominatei pe unde pasii de cataratori ne-au purtat cu multi ani in urma.

Cea mai estetica cismea de pe traseu

Pauza de masa

Ultima raza de soare de pe poteca noastra, inainte de a trage toate hainele pe noi

Frigul in schimb ne face sa ne urnim din loc si sa coboram din nou in vale, in cautarea locului de bivuac din seara aceasta. Astazi nu am avem parte de o camera de iarna a unui refugiu ci de o cladire abandonata si usor lugubra, dar care e o pavaza cat se poate de buna pentru vantul de afara. Peste noapte, luna plina straluceste puternic printr-o fosta fereastra si ma trezeste cat sa ma intorc pe cealalta parte revenind la caldura sacului de dormit, simtind muschii obositi si imi dau seama ca a fost o zi plina. O zi buna de marcat in calendar, cum cred ca se vede si din poze.