Pink Batrana

In lumea asta de piatra si flori nu se aud decat 3 zgomote. Ecoul betelor mele de trekking, ce lovesc marginile pietroase ale potecii, ciripitul pasarilor si cate un latrat sporadic din vale. Rucsacul e cam greu, cu cei 2 litri de apa pe care ii car de jos, asa ca ma opresc cand si cand, pentru cateva secunde. Atunci cand o fac, ma asez involuntar in aceeasi pozitie in care, cea mai buna prietena m-a "tras in poza", pe acelasi traseu, cu aproape un an in urma. Inca imi amintesc suprinzator de multe detalii din discutiile noastre despre locuri bune, vorbitoare de limba germana, in care sa emigrezi. Imi revin in minte si jocul norilor, frunzele ude ce se stergeau de pantalonii nostri si reprezentau dovada vie a ploii de pe munte, precum si exemplarele de sangele voinicului, pe care Claudia le zarea, asa cum e ea, mioapa, ascunse printre ierburile de tot felul. Poate sunt si acum, dar ochii mei nu sunt antrenati sa le vada.

Am urcat azi in Batrana pentru bujorul de munte, dar si pentru ca maine va fi cea mai lunga zi din an. De cativa ani buni imi propun sa petrec ziua de 21 iunie integral afara, de dimineata pana seara, dar nici anul asta nu o sa imi iasa. Totusi cateva ore la inaltime sunt de departe cel mai fain mod de a marca solstitiul.

Pana maine suntem inca la azi. Si azi se consuma un apus chiar fain. Poteca urca oblic, usor, flancata de tufe de rododedron si pare o scara catre paradis cu lumina apusului cazand oblic peste versant. Ma opresc undeva pe la 2000 m, inainte sa intru in ceturile gri ce acopera Batrana si fac o pauza de 10 minute, cat sa prind momentul. Incerc si cateva cadre, caci florile roz de smardar si soarele rosu-galbui de la orizont fac echipa buna si apoi pornesc mai departe inventariind in minte ce piese de echipament am uitat acasa. Manusile sunt cele mai putin importante, pufoaica e cea care o sa doara cel mai tare.

La refugiu nu e nimieni si inauntru e mai curat ca in Tiganesti. Un izopren lasat acolo imi ofera confortul necesar cat timp gatesc, iar sacul de dormit ma primeste ca intotdeauna, la sanul sau de puf uscat si caduros. De data asta antifoanele raman in rucsac, convinsa fiind ca vantul va fi doar zgomot de fond si somniferul ideal.

Alarma suna la 5.15 si eu sunt convinsa sa ma trezesc sa vad ce e cu rasaritul celei mai lungi zi din an. Negurile de aseara sunt tot aici, vantul nu a plecat nici el, iar spre est e un nor gri si mare, ce va inghiti rasaritul. Ma intorc in sac si pun alarma pentru ora 7, luand deja in calcul varianta de a cobori pe unde am urcat aseara, daca nu se opreste vantul. Ciclul asta de somn mi-a prins foarte bine, doar ca vantul nu a plecat pe alte meleaguri. Decid sa imi fac curaj cu o cafea si cat timp gatesc si imi strang echipamentul, vantul imi face o supriza placuta si se da batut. Ascult vreo 5 minute cat se infuzeaza cafeaua si apoi tasnesc pe usa refugiului, cu oala intr-o mana si cana in cealalta, cautand un loc cu soare si bazandu-ma pe faptul ca foita neagra de bicicleta va atrage ceva caldura, cat sa creasca putin real feel-ul de la 2000 m. Mananc in liniste, cu Craiul in fata ochilor si cu gandurile torcand strategii logistice pentru o parcurgere integrala a crestei alaturi de Claudia. 

Ma pun in miscare pe la 8, in directia Saua Strunga si drumul de iarba e balsam la talpi. Ajung repede in Saua Strunga, dar ocolesc refugiul caci e plin de vaci urcate de la stana dinspre Padina. Ma grabesc la vale, caci stiu eu caci coborarea asta, la pas, e mult mai lunga comparativ cu momentele cand esti pe aici cu bicicleta. Se porneste vantul in spatele meu, exact cum era si in prognoza, asa ca eu pot sa merg acum linistita, sa imi iau copilul de la gradinita si sa duc munca de convingere cu el sa doarma la pranz, ca eu sa pot sa imi scriu, in liniste, memoriile.