Ciresar de Brasov 2026

Intorsura Buzaului Challenge

Am mai facut o data treaba asta acum 2 ani si stiam ca o sa fie o cursa grea. Desi traseul de la Intorsura Buzaului Challenge nu e greu si nu e tehnic, cand cu o zi inainte ai pedalat 150 km nici tot masajul si stretchingul din lume nu iti pot aduce senzatia de picioare proaspete inapoi. Dar asa cum stiam ca o sa fie greu, stiam ca e si fezabil. Atmosfera mi s-a parut chiar mai faina comparativ cu prima editie cand am participat, traseul parea si el, parcurs in sens opus, cumva mai logic pentru ca era mai mult spatiu pe primii kilometri ca plutonul sa se aranjeze, iar urcarile erau cumva mai concentrate, totul jucandu-se in primii 30 km. O cursa scurta cum s-ar zice.

Pe prima portiune ma alerg, la propriu cu Ana si Timo care ma prind din urma si mergem relativ impreuna pana in punctul in care ni se bifurca traseele. La cum arata copiii, stiu ca vor face o cursa buna si vor prinde podiumul, mai ales Timo care se tine cu dintii de roata Anei. Cursa mea merge fara incidente,in sus si in jos si tot asa, pana la ultimii 6km de plat care imi cad foarte bine si pe care picioarele par ca au reinviat. Termin pe 2 la general, un concurs care din nou mi-a placut ca organizare, aratand ca poate sa iasa ceva fain cu taxa de participare mica. Pe Alexandra Blajan, de pe 1, nu am vazut-o decat la start.

De data asta marcajul a fost impecabil si se vede faptul ca organizatorii au incercat, de la editie la editie, sa faca lucurile mai bine si sa isi insuseasca feedback-ul constructiv.

Home2LaOm

Proiectele de genul Home to ... m-au prins de la bun inceput, de cand o tura monstru de cursiera care trebuia sa fie Sea2Summit s-a transformat pentru maine in Sea2Home. Au urmat apoi un Home2Moldoveanu, apoi un Home2Omu2Home, Home2Ciucasc etc. Anul asta ma gandesc la un Home2Omu+La Om, asa ca in pregatire il corup pe Radu la un Home2La Om, mai ales ca imi trebuie putin hike inainte de tura in Elvetia cu Claudia. Dupa standardele mele iese o tura chiar reusita. In 7 ore am pedalat de acasa pana la Table, apoi hike-ul regulamentar spre varf si intoarcere pe acelasi drum. In plus am fost doar noi doi, o raritate in ultimii ani.

Barcani Bike Race

Barcani e un concurs la care revenim mereu cu  drag si pana acum nu am ratat nicio editie. Ne place mult comunitatea care a crezut si a crescut acest proiect si concursul ajuns acum la a 4-a editie arata foarte bine, atat pentru participanti, cat si pentru sustinatori. Daca pana acum am fost mereu la tura lunga, anul acesta, pentru ca tura lunga s-a lungit de la 40 la 60 km si pentru ca sunt singura cu Marius, am ales espresso-ul de la scurta. Am calculat ca nu poate sa imi ia mai mult de 1h30 . Bicicleta mea se plimba prin Alpi, asa ca ma aliniez la start cu bicicleta lui Radu abandonata intr-un stadiu incert dupa Porumbacu. Totusi ca sa fiu eu impacata, am dat o tura de recunoastere dimineata, macar sa imi dau seama la ce frustrari sa ma astept. Cursele scurte nu sunt specialitatea mea. Ma descurc mai bine sa stau cu orele cu pulsul in zona 3, decat 1h30 la zona 5. Dar e si asta un exercitiu bun, mai ales ca explozia asta e ceva ce pierdem cel mai rapid o data cu varsta. Daca dimineata incepe slow, dupa 10 ma activez. Recunoastere, suport pentru Marius pentru cursa lui, indesat in buzunare, in mare viteza, tot ce imi planificasem sa iau cu mine in cursa si start. Plec din a doua linie, se pleaca tare, dar pe prima urcare ma tin de Suca si gap-ul pierdut pe coborare in spatele unui concurent mai lent il recuperez pe plat, specialitatea mea. Ajungem impreuna in CP-ul de la km 9 si cam de aici Suca se duce. Il pastrez in campul vizual o perioada, apoi ma depaseste Vackor si apoi prima fata. Raman totusi cu ei toata culmea. Vackor se departeaza, dar eu recuperez distanta fata de prima fata pe o alta portiune de plat. Doar ca din spate aud "cred ca aveti pana". Adevarul e ca am simtit pe coborarea rapida ca nu am acelasi control al bicicleteie cu care eram obisnuita, dar am pus-o pe seama faptului ca full-ul se simte oricum diferit fata de hard tail-ul meu. Totusi nu fac greseala sa ma opresc pe asfalt sa verific cauciucul. O fac mai tarziu pe un mic gat si nu observ nimic. Dar urcarea nu merge. Parca merg cu frana de mana trasa. Incerc sa stau cat mai in fata, sa eliberez presiunea de pe roata spate. Nu mai vad prima fata, dar reusesc sa mentin constanta distanta fata de baiatul din fata mea. Respir usurata cand se termina urcarea, cobor precaut, caci simt bicicleta cumva oabla sub mine si la capatul drumului de pamant, acel brusc la stanga ma suprinde 2-3 secunde. Urmez totusi marcajele, si intru pe traseul copiilor unde ma chinui pe iarba pe care au dat si ei 5 ture. Teoretic kilometrul asta ar trebui sa se scurga imediat, dar va fi unul chinuitor. Nu reusesc sa raspund la incurajarile de la Tudor si Andra, caci vreau doar sa se termine. Din spate sunt depasita de Teo, prima fata si inca un baiat si nu am nicio sansa sa ripostez, oricat ma apas in pedala, bicicleta nu colaboreaza. Dar termin totusi pe 2, putin trista datorita penei, putin multumita ca motorul inca merge si zona 5 e inca acolo.