Brumar de Brasov 2020

2 noiembrie - Tampa Morning Glory gourmet

Soarele continua sa fie prezent la datorie si noi iesim sa il sarbatorim cum se cuvine, caci acum vin zilele gri si cenusii. Stabilisem inca de ieri cu Simona si Dan sa ne vedem la locul stiut pe Tampa. Ni se alatura si Laurentiu. Pe langa festinul rasaritului, organizam si un festin culinar caci Simona si Dan au adus clatite si rodie, eu am adus gem si ceva budinca de casa, calda. Si o ceasca de cafea de caciula. Cobor apoi pe Serpentine si la 9 pornesc laptopul, cu bateriile incarcate pentru o noua zi de munca.

4 noiembrie- Alergare matinala pe sub Tampa

Bine, poate alergarea nu a fost chiar matinala, caci ora 8 numai matinala nu e, dar mi-a cazut bine pe moment. Doar pe moment. Cert este ca m-am bucurat de ea, m-am bucurat de miscare, de aleile de sub Tampa pavate cu frunze galbene neatinse de aproape nimeni astazi. De aerul curat si totusi nu foarte rece. De tempo-ul bun. Am plecat special la drum, ca sa imi ridic starea de spirit caci de cand cu noiembrie asta, cu ziua scurta si lumina lipsa, starea mea de spirit se duce constant la vale. Si stiu foarte bine ca cel mai bun remediu este miscarea in aer liber, la soare. Daca nu e soare, macar miscarea in aer liber. La mai putin de o ora de la alergat loveste ceva durere dubioasa la unul la ligamentul deltoid de pe laterala gleznei stangi si mi se zdruncina zenul zilei. Ies totusi pentru doua ore de lucru pe Dealul Cetatii sa ma bucur de singura zi cu soare darnic anuntata saptamana asta.

7 noiembrie- Sa fim cumpatati

Glezna nu se simte ok, dar am  sperante ca la bicicleta o sa fie bine. Asa ca ies la o cursiera, cu grija. Dar pedala merge si  am vant de spate spre Rasnov. Continui apoi spre Bran pe asfaltul nou pe care am mers mult prea rar, doar ca sa descopar cu placere ca drumul spre Zarnesti s-a asfaltat. Mai erau fix 500 m in lucru, care acum sunt gata si iti permit sa legi o tura faina cu asfalt integral. Revin spre casa prin breteaua de la Schaeffler si trag linie multumita, dupa 60 km si o medie de 29.4. 

8 noiembrie- Rasarit si apus pe Tampa

Cu Tampa la indemana, orice zi de weekend poate fi salvata. E suficient un rasarit cu mare de nori, sau un loc nou descoperit la apus, pentru a trece ziua pe plus.

Rasaritul dintr-o zi de duminica

Tihna, ceai cald si caldura soarelui

La orice rasarit, merge si un apus. Acelasi munte, alta orientare

9 noiembrie-  Rasarit pe Tampa si rotund de noiembrie

V-am zis ca rasaritul pe Tampa creaza dependenta. Si de cand ma scol cu usurinta la ora 6, merg chiar zile la rand. Energizata dupa portia de frumos de dimineata, ies si la o cursiera la pranz. E posibil sa fie ultima, caci e din ce in ce mai frig. Simt cum aerul rece ma bate pe piept, desi sunt imbracata super bine, din cap pana in picioare. Daca in oras ceata se risipise deja, din campurile proaspat arate se ridica inca valuri translucide. Pedalez cu spor, cat sa ma incalzesc si sa ies la soare. Codlea- Vulcan merge bine, precum si Vulcan-Cristian. Am pastrat ceva picioare pentru breteaua de la Schaeffler, pe care voiam sa iau QOMul. 

Let it be magic

11 noiembrie Tampa morning glory in ceata

Lume multa azi pe Tampa, insa am admirat maxim ceata de peste drum. Faptul ca in oras era uscat ar fi trebuit sa ne dea de gandit. Macar a fost cald.

Poiana Ruia vs Tampa

12 noiembrie - Circuit training cu Irina, sau unul din cele mai bune antrenamente de pana acum

Pe mine Radu m-a invatat sa ma dau de toti banii. Cam asa e si la sala. Nici cand mergeam la clasele de grup fitness de la Grand Fitness nu imi placea sa trag mata de coada, dar acum o fac chiar si mai putin. Si nu pentru ca Irina e cu ochii pe mine, ci pentru ca asa am invatat sa fac treaba. Sa strang din dinti si sa dau tot ce pot. Sa imi gasesc ritmul acela care sa ma duca pana la capatul clasei/ turei/concursului chit ca asta inseamna 3/4 seturi sau ore de trasee. Si chiar daca s-ar scurge ora si s-ar pogori un al 5-lea set, as baga capul in pamant si l-as face si pe acela, cat de bine pot. Si azi a fost unul din acele antrenamente reusite. Imi plac in mod special antrenamentele de tip circuit pentru ca sunt o combinatie faina de intervale extrem de variate (cam 8-10 statii de lucru). La inceput, cand mergeam la sala pe bune, imi era greu sa retin statiile si exercitiile si am stricat asa cateva ore de grup. Apoi am invatat exercitiile si imi era din ce in ce mai usor. Acum imi iese aproape natural :). Sper ca prin primavara cam asa de natural sa imi iasa si flotarile, preferabil cele in trx.

16 noiembrie-  De pe-o buna dimineata

Nu mai sunt multe zile care sa permita o urcare in Postavaru si asa cum am recunoscut fata de Suzi, voiam QOM-urile acelea. Teoretic nu aveam scuze sa nu le iau, caci Drumul Rosu este in cea mai buna stare posibila, cu ceva pamant in plus si nivelat bine, aderenta este, bicicleta usoara am, rapoarte am . Intrebarea era daca am si picioare dupa cele doua zile din weekend.

Nu reusesc sa ma mobilizez suficient de devreme pentru a pleca cu Radu sa prindem rasaritul pe Postavaru, dar poate ca a fost mai bine asa, caci m-am dat de toti banii si la deal si la vale.

Plec tarziu de acasa, cam in acelasi timp cu rasaritul. Am nevoie de peste 30 de minute sa imi fac curaj cu o cafea si ceva dulce, sa ma imbrac si sa ma dezbac de 3 ori. Totusi pana la urma ma urnesc. Fara o tinta clara. Stabilesc cu mine insami sa merg pana la Solomon mai intai si apoi sa ma mai gandesc ce fac, in functie de cum ma simt. Asfaltul merge greu dar ma incalzesc, usor, usor. Aleg sa urc pe Drumul Vechi cu gandul sa pastrez Stejerisul ca varianta de retragere daca nu merge treaba. Imi indes castile in urechi, pun ceva muzica buna pe care nu am mai ascultat-o de multa vreme si ma apuc sa invart pedala. Intru un flow. Efortul, muzica, gandurile, toate sunt acordate pe aceeasi nota. Ajung in Poiana Mica si acum imi e clar ca o sa urc in Postavaru. Cochetez cu ideea de a-mi lua ceva de mancare din Poiana Brasov, dar la singurul magazin deschis e coada, asa ca plec mai departe. Ma bazez ca pana sus ma tine cafeaua de acasa. Sunt reglata termic, aerul rece si ud a ramas in oras, eu imi dau intalnire cu Piatra Craiului in Poiana Ruia. Urc bine si rotund. Magura Codlei se ridica peste drum, depresiunea e sub plafon, eu sunt mangaiata de lumina, caci soarele nu a ajuns inca la mine. Nu stau mult nici la cabana, doar cat sa ma imbrac si sa ma pregatesc de coborare. Cobor pe Familiar, desi poteca nu imi e chiar cunoscuta, totusi nimeresc toate bifurcatiile. Cobor doar ce stiu ca pot sa cobor, ma dau jos acolo unde nu sunt sigura. Nu bravez nicicand, dar cu atat mai putin cand sunt singura pe poteci. Intru in sfarsit in teren cunoscut la Bancuta si de acolo ii dau blana la vale. Aderenta este perfecta in ciuda frunzelor, trasele se vad, potecile sunt pustii, mie nu imi este frig. De fapt este chiar placut prin padure, mai placut ca in Saua Tampei ori in Poiana Ruia unde daduse deja bruma serioasa.  Ajung acasa la 10.30, cu 1000 m in buzunar, 30 km, o medie de peste 10 km/h . Asta nu se poate numi decat un sfarsit bun de sezon si un inceput si mai bun de saptamana.

17 noiembrie - Crossfit cu Irina

18 noiembrie Zwift Academy social ride

Cand repornim subscriptia la Zwift este semn clar ca a venit iarna

Temperaturile nu vor mai sari de 2-3 grade incepand de sambata, asa ca e momentul sa punem cursiera in cui si sa trecem indoor. Anul asta am si strategie pentru lunile de Zwift. Incepem usurel, cu o luna de adaptare in care fac un training plan pentru distanta de fond si cateva social ride-uri de categoria D in prima saptamana, de categoria C in saptamana a doua, niste antrenamente de grup pentru categoria C in saptamana 3 si la final, 2 curse de C in saptamana 4. Apoi tragem linie, ne odihnim si facem cateva teste de FTP ca sa vedem de unde pornim. Am invatat in iernile anterioare ca e bine sa imi dau timp ca sa ma reasez pe bicicleta, sa ma reobisnuiesc cu trainerul, cu intensitatea diferita etc. Starea de urgenta din primavara m-a invatat ca pot sa stau chiar si 2h-2h30 pe trainer, totul e sa imi dau timp, sa acumulez volum specific. Si cum iarna se anunta lunga, caci a inceput devreme, nu vad de ce nu m-as tine de plan. Pana in martie e cale lunga... 

22 noiembrie - Petru Orjogoaia si un colt de Neamtului

Cum la munte s-a pus un praf de zapada si temperaturile au scazut la nivele comparabile cu miezul iernii, cel mai bine merge o drumetie insotita de socializare. Alegem Baiului/Neamtului pentru a profita la maxim de orele de soare. Cu vantul ramanea sa vedem cum ne descurcam, dar am avut relativ noroc, caci nu ne-a dat de furca decat intre varfurile Rusu si Stevia. Radu este cuprins de frenezia pozelor, Claudia face aranjamente foto cu o cana scobita in lemn de cires si aburii ceaiului din termos, Suzi si Iustin merg cu spor, eu povestesc cu Muha despre echipamente usoare de schi de tura etc. Ne incearca amintiri din ture petrecute pe la stanele din zona, articulam timid dorinte si planuri (mai ales Claudia care vorbeste de ceva ture de bicicleta pe aici). Pentru a cobori de pe Stevia alegem piciorul din mijloc si desi nu e nimic atragator, macar coborarea e cu spor. Continuam ora de sport pe lungul forestier ce ne va scoate la telegondola, sa tot fie cam 6-8 km. As schimba un singur lucru din tura asta: bocancii de 3 sezoane cu care talpile mele trebuie sa se reobisnuiasca cat de curand. Ar fi fost mult mai potrivite niste ghetute joase (era prea frig pentru adidasi), dar folosim ce avem, pe principiul ca cea mai buna oferta de Black Friday e aceea in care economisesti 100% caci nu cumperi nimic. 

Jurnal Claudia aici

25 noiembrie - Postavaru Morning Glory 

Primul Postavaru Morning Glory pe sezonul acesta. Cu exercitiul atator dimineti in care m-am trezit la 6, 5. 30 este mai mult decat acceptabil. Este incredibila schimbarea produsa in ultimile luni, de la fluture de noapte, cu randament crescut si miscare in a doua parte a zilei, la sculat la ora 6 fara alarma, miscare dimineata si culcat la ora 9.30. Si in mod curios, mi se pare mult mai fain asa. Daca simt ca activarea nu merge in mod natural, rezolv repede cu o jumatate de ceasca de cafea diluata, ce ma tine in priza pana la ora 10. Chiar si via Postavaru, daca e nevoie. Si astazi e una din diminetile acelea, in care incepi sa tropai la ora 6.45, pulsul iti sare in aer la prima panta mai abrupta de pe Bradul, aburii calzi ai respiratiei trec prin bandana si te bucuri cu toata fiinta ta ca esti aici si nu in plapuma de nori ce acopera intreaga depresiune si se intinde pana la poalele Pietrei Craiului. Doar Magura Codlei si Stejerisul ies putin din ea. Soarele isi face datoria ca in fiecare dimineata, insa nu am mult timp de pregetat, caci la 9 trebuie sa fiu la Irina. Asa ca pun snowline-urile si ii dau la vale pe un Drum Rosu suprinzator de placut pentru alergat. Dupa asemenea inceput de zi, antrenamemtul de la Irina nu poate sa iasa decat foarte bine. 

27 noiembrie-  Postavaru Morning Glory cu Andrei

O alta dimineata senina, o alta urcare in Postavaru. De data asta ne insoteste si Andrei si este destul de multa lume pe partii. Merg bine atat urcarea cat si coborarea si pentru ca am muschii calzi si o urma de cofeina in vene, merge si un zwift, inainte de a incepe munca. 

29 noiembrie- O scurta si infrigurata plimbare pe la Fundata 

30 noiembrie- Doua antrenamente reusite pe Zwift

Au trecut cam doua saptamani de Zwift, cu ceva pauze datorata turelor de trekking si iesirilor la Morning Glory, dar e totusi timpul sa crestem putin intensitatea si sa incepem sa redevenim confortabili cu zona 4. Desi planul era sa fac un singur antrenament de zona 4, intra doua, cu putina pauza intre ele.Macar daca nu am iesit afara, am facut ceva spor(t).

Citeste mai departe...

Creasta Baiului si creasta Neamtului la bikepacking

La alegerile prezidentiale de acum 5 ani tot in Brasov am votat. Pare ca timpul a stat in loc daca e sa judec asa, mai ales ca buletinul tot de Bucuresti a ramas. Insa pe cand ne aflam pe ultimul varf mai proeminent din Neamtului (Tigai) si ne lasam ochii sa hoinareasca intr-un tur de orizont, privirea nu se mai plimba nestuitoare. Acolo unde nu parea nimic altceva decat padurea neagra de conifere, memoria pasilor stia ca este o poteca ce pleaca din punctul A si ajunge in punctul B. O poteca pe care am fost de x ori. Seile au nume. Poienile la fel. Culmile, muchiile. De ele se leaga anotimpuri, parcurgeri de vara sau de iarna, ture faine sau ture de explorare. In 5 ani locurile nu ne mai sunt straine, ci familiare. Si totusi coborarea spre Rentea avea sa fie o premiera. Dar avea sa ne duca direct acasa.

De pornit am pornit domol, sambata dimineata, din Comarnic, alaturi de Muha, Vali si George. Aveam pe lista lucruri simple: socializare, traseu fain, foculet, povesti, rasete, voie buna,soare, foculet. La fata locului a mai intrat si ceva vant, ceva frig punctual, ceva noroaie, dar nimic suficient de deranjant cat sa ne strice zenul. 

Foculetul la care am visat 3 luni

Urcarea spre culmea Baiului mi-o amintesc lunga si sisifica, cu pietre mari si mult push bike. Asa ca in primele ore ale diminetii, dupa ce ne trezim in fata unei cesti de un portocaliu vesel plina cu lichidul negru datator de energie si entuziasm, ii cam zoresc pe oameni la deal. Inceputul de zi se scurge sub mantra vorbim, vorbim, dar mai si pedalam.

Inca pe asfalt

Toamna e aproape consumata prin padurile de foioase prin care trecem si doar cativa copacei pitici ii mai rezista inca. Entuziasmul tineretii, ai spune. Soarele e insa darnic si ii primim cu drag caldura. Acceptatea aceea animalica, inscrisa in genele noastre de culegatori-vanatori pentru care iarna nu avea cum sa fie un anotimp usor.

Invart pedalele calculat, cautand cu privirea trasa ideala si conducandu-mi bicicleta pe aceasta. Ultima data am fost pe aici acum 5 ani si urcarea mi s-a parut imposibila. Mintea asa si-o aminteste. Picioarele o gasesc astazi provocatoare, dar posibila. Ne regrupam in portiunile plate si orice oprire se face la firul ierbii, caci vantul isi face deja simtita prezenta.

Pe la 13.45 facem o pauza de masa in primul loc cu deschidere peste Bucegi. De aici ma relaxez, caci nu are cum sa ne mai prinda noaptea.

La o vorba

Culmea Baiului ondulata asa cum o stiu ne poarta ori pe la umbra si feriti de vant, ori pe la soare dar in vant, de nici nu mai stii ce sa alegi. Sub Baiul Mare facem din nou pauza de regrupare. 

Petru Orgojoaia nu ne aduce alinarea de care speram in lupta cu vantul, insa macar merge repede, fiind majoritar la vale. Si in orice caz, stana la care planuiam sa inoptam functioneaza ca un magnet, caci ea va insemna o pauza de la vant si finalul unei zi pline. Bine finalul va fi abia cand vom ajunge in sacul de dormit, insa activitatile din batatura stanii constituie o placuta varietate pentru pedalatul de peste zi. Cu eficienta oamenilor ce au calcat multe praguri de stane si refugii in cei 15 ani de mers pe munte ne gospodarim organizat, eu cu Vali gasim izvorul, Radu cu George pornesc focul, Muha aseaza bicicletele si ora 18 ne gaseste stransi deja in jurul vetrei, cu o mana de lemne uscate aruncate peste foc si cu primusul arzand pe partea opusa. Piureul imi aduce mereu in amintire prima parcurgere a Crestei Fagarasului, 10 zile in care nu cred ca am mancat altceva in afara de piureu la masa de seara. Acum mancam rar si cred ca tocmai din cauza asta pare bun.

Pe la umbra e chiar frig. Petru Orgojaia

De bun-venit

Plasma ne vrajeste vreo 3 ore si ceva, dar pana la urma frigul noptii de noiembrie ne convinge sa schimbam mirosul de fum pe cel de branza, dupa calitatea caruia concluzionam ca aici se face branza buna peste vara.

Noapte cu foc, luna plina si prieteni

Duminica dimineata cochetez cu ideea sa ma trezesc mai deveme, sa ma duc dupa apa si sa pornesc primusul, dar e un gand de o secunda, pana cand somnul dulce de dupa rasarit ma imbratiseaza din nou. Ce e drept, obiectiv vorbind nu e graba. Muha, Vali si George vor cobori in Azuga, noi mergem spre Neamtului si din turele anterioare pe schiuri avem in minte cel putin 2 retrageri (de pe varfurile Stevia spre Valea Azugii si respectiv de pe Turcu spre refugiul Retivoi). Asa ca ne luam timp pentru un mic dejun servit in tihna, tot indemnand soarele sa ne incalzeasca mai cu spor. 

Daca cu soarele nu ne intelegem, eu si Muha plecam dupa apa, reteta sigura pentru a tura putin motorasele inainte de a ne urca pe biciclete. La intoarcere insa suntem intampinate de rasetul sanatos al lui Radu, caci intre timp baietii iesisera la o sesiune foto pentru colectia sezonului de nunti primavara-toamna 2020. Ce a iesit se vede mai jos. Comentariile sunt de prisos.

In spatele scenei

In suba cu forta

Dupa ce ne dor in sfarsit obrajii de la atata hahaiala o luam si noi din loc. La lac ne despartim si oamenii pleaca inapoi pe Petru Orgojoaia spre Azuga, noi ne continuam drumul spre Neamtului, pastrand undeva intr-un cotlon al mintii sa incercam sa ajungem spre Rentea ca de acolo sa mergem direct in Brasov, fara sa ne mai complicam cu trenul din Azuga ori Predeal.

Rusu si Stevia sunt doua varfuri ce isi cer portia de determinare, caci pantele sunt destul de abrupte si sfasim sa facem de multe ori push bike, biciuiti din laterala de vantul nebun. Tot el insa plimba norii si Bucegiul se dezveleste usor, usor. Suntem pe culme la ora potrivita, cand soarele cade cum trebuie peste muntii din jur si sub scuza efortului ne oprim des, mai ales ca avem ce privi. Dupa Stevia scapam de urcusuri lungi si abrupte, dar lupta cu vantul ramane, caci o pala mai serioasa la momentul nepotrivit te scoate usor de pe trasa. Paltinul ramane in dreapta si curba de nivel spre Turcu se scurge frumos. Trackul de acasa e desenat in coborare spre Retivoi, insa cum e abia ora 14 hotaram sa mergem inainte spre ultimile varfuri ale Neamtului si apoi pe coborarea spre Rentea. Marcajele sunt din ce in ce mai proaste si o aplicatie cu harta si localizare GPS e o necesitate in zona, chiar si pe vreme buna. 

Locurile prin care ajungem sa pedalam nu sunt ouau, dar se simt interesant, fiind noi. Astfel mai stergem de pe harta o bucatica necunoscuta noua. De la Rentea evitam forestierul clasic si prindem o poteca ce ne va scoate fix in valea Garcinului, foarte aproape de urcarea spre Piatra Neteda care e in fond o formalitate, cat sa iesim elegant in Sacele. 

Intram in Brasov cu ultimile gene de lumina si oprim in ordine la spalatorie, la vot si apoi la o felie de tort in Racadau. Pana la urma a fost un weekend cu de toate, din care am stors tot ce am putut din ziua scurta de noiembrie. Iar cand s-a stins lumina afara, am aprins-o pe cea din suflet stand de vorba si razand sanatos alaturi de prieteni buni.

Date si track:

Baiului: aici

Neamtului: aici 

Foto by Radu

Citeste mai departe...

Terra Incognita, pe schiuri de tura prin Muntii Neamtului

In stilul caracteristic dezbatem ideile pentru tura de maine la ora 10 seara. Prima idee, cu Valea Gaura si un urcus la Omu pica dupa ce Mihaela citeste buletinul nivo. A doua idee, cu Moeciu, Bucsa si Saua Strunga pica dupa ce nu reusim sa ne trezim la timp asa ca a 3-a idee ne vine la volan in timp ce conducem spre Dani: muntii Neamtului si o tropaiala pe schiuri via Susai si Retivoi. Plecam tarziu in tura si sunt destul de convins ca o sa ne prinda noaptea. Sunt ceva kilometrii de tropait iar tura nu merge scurtata in nici un fel, mai ales atunci cand ajungi in salbaticia din muntii Neamtului.

E prima zi cu soare glorios dupa o saptamana si ceva de pacla si de cer innorat. Soare ce ne zambeste din plin, iar noi ii zambim inapoi in timp ce peste varfurile inca acoperite de zapada ale brazilor apare in mod maiestuos Bucegiul. Cat timp te invarti prin zona Predeal Azuga inevitabil toate privirile vor gravita catre crestele si stancariile Bucegiului. Zapada de care dam in schimb e cat se poate de groaznica. Sub 1300 de metri s-a transformat intr-o crusta ce alterneaza cu bucati inghetate. E o veritabila zapada ortopedica cu care ne luptam incercand sa facem slalom printre copaci pe coborarea spre Valea Azugii. Odata ce ajunsi aici incepem un urcus domol si ocolit catre creastea Neamtului. Pe la jumatatea drumului ne iese in cale in mod neasteptat refugiul Retivoi, loc in care ar fi tare fain sa ajungem si in primavara asta, eventual la o aventura in timpul saptamanii.

Dimineata, cand lumina e inca jucausa

La Susai

Pe TR spre Refugiul Retivoi

Un nou loc pentru aventura din timpul saptamanii

Pana cand iesim in creasta aerul are un aer cat se poate de primaveratic, e cald si picaturi de apa se scutura de pe ramurile brazilor. Pasari ce au fost mute in viscolul si gerul ultimei luni revin la viata iar linistea muntelui nu mai e la fel de puternica. E putin dor de primavara si de verdele ei crud, dor de stat la foc la povesti si de stat in saua bicicletei. Dar pana atunci ramane sa ne bucuram de cea mai tare iarna din ultimii 10 ani.

In creasta nu ne ia in primire nici un fel de vant, brazii sunt la fel de tapetati cu zapada ca in urma cu o luna cand am urcat pe Clabucetul Azugii, in departare se vad Piatra Mare, Postavaru si Ciucasul iar noi ne croim cu usurinta poteca pe schuri de tura . In fata noastra a mai fost cineva in urma cu o zi pe rachete de zapada si sincer as fi curios care e diferenta de efort la inaintare fata de schiuri de tura. La fel de curioasa cred ca e si Mihaela care nu e deloc entuziasmata de schi sezonul acesta si care ne asteapta aproape de creasta cat timp ce noi facem o coborare de 150 de metri diferenta de nivel printre braduti pana la limita padurii. Zapada surpinzator de buna pe aici, zapada in care poti schia in viteza, in care canturile prind exact cat trebuie. Mai bine ca pe partie.

Croindu-ne drum

Neamtului free ride arena

Ciucasul in departare

Urcam inapoi si continuam drumul spre Varful Neamtului. Norii incep sa se ridice si invaluie din cand in cand creasta in ceata, printre ele zarim intr-un gol de senin o muchie ce pare foarte interesant de schiat, scurta dar cu zapada ce pare chiar buna. Asa ca ne dam din nou drumul la vale, viraj dupa viraj, cu zapada noua putina si cu chiuituri de bucurie. Asta pana la jumatatea pantei cand brusc consistenta zapezii se simte ciudat si ma opresc langa un bradut pentru a evalua lucrurile. In zapada, unde m-am oprit incep sa se vada crapaturile lungi specifice unei placi de vant, in timp se atunci cand ridic ochii vad pe versantul de vizavi cum a plecat o placa lunga de 50 de metri de a angrenat tot valcelul din dreapta noastra. Stop, regrupat la bradut si urcat fix pe unde am coborat, pe principiul ca daca nu a plecat nimic la coborare cel mai probabil nu va pleca nimic nici la urcare. La urcare vedem si ca la aceasi placa plecata de vizavi s-a prelungit si pe versantul dinspre noi, pana la 10 metri de muchia pe care suntem. Toate astea in conditiile in care in partea superioara a muchiei schiai pe scoici si pe zapada veche, schimbare petrecandu-se brusc in interval de 20 e metri diferenta de nivel.

Urcam inapoi cu coada intre picioare si cu lectia invatata. De acum incolo vom imbratisa si cu mai mult drag muchile, scoicile si zapada inghetata. Lucru pe care il si facem pe coborarea spre Valea Azugii, pe muchia ce pleaca de pe varful Neamtului. Pe sus scoici, pe la mijloc maxim 5 viraje pe zapada buna dupa care o crusta absolut monstruoasa si zapada inghetata si variata prin padure. A fost ca un fel de shaorma cu de toate ziua asta, mai ales daca mai pun la socoteala si ultimii 8 kilometri facuti pe forestier pentru a ajunge inapoi la masina.

Date si track: aici

Text si foto by Radu

Citeste mai departe...

Traversare Azuga-Pasul Bratocea intr-o zi de toamna tarzie

O tura faina, merita un jurnal pe masura. Daca o sa imi si iasa un jurnal la fel de reusit ca plimbarea noastra din weekend, ramane de vazut.

Traversarea Azuga- Pasul Bratocea se cerea facuta inca de anul trecut. De fapt tot anul m-am gandit cumva la ea. In timpul iernii mi-o imaginam la inceputde sezon, cand avea sa se domoleasca frigul, sa se mai topeasca zapada, sa se iteasca florile in padure si copacii sa isi schimbe culoarea. Dar in aprilie-mai, am pierdut startul, asa ca intreaga vara mi-am imaginat-o petrecandu-se prin luna octombrie, cand coborau stanele si padurea lua foc. Perspectiva de pe Varful Neamtului si culmile golase cu nume originale (Sloeru-Marcosanu, Urlatelu, Cioara) ce se itesc cumva doar putin mai sus de limita padurii, promiteau culori si imagini deosebite in luna lui brumarel. Dar planul de cu vara nu se potriveste cu realitatea toamnei si tura era cat pe ce sa se amane un an, daca nu am fi avut ragazul unui weekend cu vreme buna la inceput de noiembrie si daca nu am fi avut prietenii aproape. Orice incursiune in natura e potentata cumva de oamenii potriviti, iar o tura cu Pinguinii, nu are cum sa nu iasa bine. Memorabila de fapt.

Am incarcat asadar rucsacii cu toate cele necesare unei nopti la stana, de la izopren pana la toporisca, paine, carnati, primus, cafea, biscuiti, gem si o multime de alte detalii ascunse prin bagaj, ca pentru o tura de trekking cu valente culinare. Noroc ca ne-a convins Radu sa lasam acasa tigaia de clatite, pe motiv ca oricum e destula greutate, mult de mers si ziua scurta. Mie nu imi parea asa mult...Un maraton in 2 zile, parea destul de fezabil. Elanul s-a mai domolit cand am vazut rucsacurile lui Vali, Cristi si pe cel al Muhai. Eu si Radu aveam de departe cel mai mic bagaj, doar ca eu am reusit sa pierd catarama de la centura inca din microbuz, si am suferit si eu alaturi de ceilalti pe urcarea sisifica de pe Varful Rusului, ori sambata cand deja marsaluiam in noapte spre o stana pe care nu stiam daca o vom gasi deschisa.

Andrei m-a ajutat joi seara si am dus masina in Pasul Bratocea, ca sa o avem pregatita pentru intoarcere si ca sa constituie un argument suficient de puternic pentru a nu deturna tura spre o stana mai apropiata din Neamtului.

Ora 8 ne gaseste deja pe toti in Azuga, incercand sa gasim un taximetrist care sa ne duca pana la fosta Vila a lui Ceausescu. Omul nu se invoieste, asa ca varianta mai scurta, de a urca direct din Valea Azugii in Saua Paltinul pica. Ne ramane doar telegondola din Azuga, pentru a mai salva ceva energie si a mai castiga ceva timp. Doar ca nimeni nu stie cand urmeaza sa vina microbuzul spre gondola, si cei 4km pe asfalt, nu au niciun haz. Cand tocmai ce ne puneam pe urcat pe TA spre Urechea, vine si microbuzul si urcam cu una din gondolele de proba, inainte chiar de ora 9. Atmosfera e curata si Bucegiul acoperit deja intr-o platosa alba ne cheama involuntar privirile. Dupa o sesiune foto ca de inceput de tura luam la pas drumul pe culmea Petru Orjogoaia bucurandu-ne de vremea frumoasa de noiembrie. Facem cam 7 kilometri pana la inceputul urcarii spre Varful Rusului si intimidati cumva de panta ce ne sta in fata, hotaram sa facem o scurta pauza de masa, dupa principiul ca ce-i in mana, nu-i minciuna si mai bine sa ne oprim acum, la soare si intr-un loc ferit de vant, decat prin cine stie ce sa dubioasa si plina de zapda. Neamtului se astern destul de albi in fata noastra. Aveam curand sa descoperim ca nu e multa zapada, e doar tare si compacta, soarele anemic de final de toamna nemaiavand putere sa o patrunda. 

Una din cele mai faine perspective peste Bucegi

Pornind usurel la drum

Lunga pare culmea Petru-Orjogoaia cu bagajul in spate

Urcarea pe Vf. Rusului

Pana acolo, hat in zare trebuie sa ajungem

Echiparea de iarna

Cele 3 varfuri ale Muntilor Neamtului (Rusu, Stevia si Neamtului) trec sisific de incet si intreaga bucata ne ia in jur de 3 ore, cu tot cu pauze. De cand nu am mai mers cu rucsac mare in spate, am si uitat cat de incet se aduna kilometrii. In sinea mea, de abia astept sa coboram pe piciorul ce da spre Pasul Predelus, pentru a scapa de zapada si a ne bucura in continuare de poteca uscata, iarba galbena si pasi fara griji, cu gandurile plecate departe si ochii scrutand zarile. Sa tot fie trecut de 4 cand ajungem in pas. Noaptea ne alearga deja din spate, insa Cristi decreteaza ca e cazul sa ne relaxam. Ne va prinde oricum din urma, vom merge ceva ore la frontala, totul tine de cum ne setam. 

Si Vintila-Voda-i un munte

Nu e multa zapada, dar ea sta ca o platosa peste iarba si brazi

O vedere jumate tomnatica si jumate iernatica spre Ciucas

Coborand spre Pasul Predelus

 Bucata cuprinsa intre Pasul Predelus si creasta Grohotisului imi place in mod deosebit. E salbatica si obscura. Pana mai demult si partial nemarcata, dar o banda rosie noua si o vopsea alba destul de proaspata, arata ca anul asta s-a lucrat mult pe aici. Au aparut si niste pari de lemn vopsiti in alb si negru, care inlesnesc mult orientarea pe vreme rea sau atunci cand sunt dileme. Totusi, nu e un traseu usor de urmat pe ceata, viscol ori in zile cu vizibiliate redusa. Nu stiu cat de multi sau de putini oameni merg pe aici in fiecare an, dar Radu spunea caci cainii de la stanele de aici nu sunt obisnuiti cu piciorul usor si inima saltareata de turist incoltit de dulai. Acum nu e cazul caci toate turmele sunt coborate de multa vreme. Reusim sa ne facem plinul cu apa fix la iesirea din padure de dupa Pasul Predelus si inainte de Sloeru Marcosanu. E acolo un izvor de unde puteti lua apa. Si ar fi bine sa o faceti, caci urmatorul e abia la intrarea in Grohotis.

Vedere spre Sloeru Marocanu in primul plan si Ciucasul in plan secund

Apoi mai mergem la frontala inca o ora spre stana aflata la capatul celalat al culmii. Avem emotii, caci stim ca e o stana buna si speram sa nu fie inchisa si sa ne lungim marsul nocturn. Nu ca nu am mai putea, dar locurile sunt potrivite pentru a fi savurate ziua si nu in conul de lumina al frontalei, navigand cu totii in sir indian pe urmele lui Radu.

Stana e din fericire deschisa si e dotata cu toate cele trebuincioase, de la priciuri la lemne uscate de foc si gratar. Ne instalam, scoatem primusul la inaintare ca sa incepem procesul de hidratare cu supe si ceai, iar Vali si Radu se ocupa de foculet. Amandoi au ceva pasiune spre acest domeniu strans legat de noptile de toamna-iarna la stana si le place nu doar sa se uite in plasma, ca oamenilor normali, ci si sa produca mult fum. Stiu ca foc fara fum nu se poate, dar baietii astia au de gand sa ne afume de vii. Solutiile sunt radicale. Fie te lasi jos, cat mai jos, pe burta de s-ar putea, dar ramai la caldura, fie iesi afara din fumagar, respiri aer curat, dar ti-e frig. Cale de mijloc inca nu am gasit :).

Noaptea la stana

Plasma

Rezistam eroic pana aproape de 10, punem pe gratar tot ce avem la noi si poate fi prajit: carnati, polonezi serviti alaturi de o salata ad-hoc cu ardei, castraveti si ceapa rosie, paine unsa cu unt, frecata cu usturoi si innobilata cu telemea veche de oaie si intr-un final ne declarama multumiti, ghiftuiti si afumati. Saci de dormit, puricii de la stana si soriceii mereu prezenti abia ne asteapta :). Ca de obicei, Capitanul e cel mai inspirat (doar d-asta i se zice asa), caci are la el hamacul si il doar la basca de pregatirile noastre pentru somn. Eu aplic metoda infiabila a doapelor de urechi si nu stiu nici de nasosi, nici de vant, nici de sfoarait, pana la 8 dimineata. 

Ma mir ca este inca atat de liniste si Cristi si Muha nu s-au apucat deja sa se agite, ori Radu sa iasa la poze. Oricat as vrea insa sa aman momentul, ne mai stau si azi in fata 16 kilometri de tropait cu aceleasi dulapuri in spate, iar pe oameni ii mai asteapta un drum de 3 ore pana la Bucuresti. Asa ca ne mobilizam usor, usor, servim un al doilea festin cu ce mai avea fiecare ascuns prin rucsac si o cafea potentata cu nucata, ne pornim spre urmatoarele culmi (Urlatelu si Cioara) si apoi spre Grohotis. Ziua se anunta frumoasa, mai calda, cu mai putin vant, rucsacurile sunt marginal mai usoare, mintea s-a obisnuit cu scurgerea mai molcoma a timpului, iar picioarele cu viteza inferioara a drumetiilor lungi, asa ca pornim la drum curiosi de ce ne rezerva si ziua de azi.

Mai intai facem planul

Apoi mancam

Si abia apoi ne asternam la drum

Ne purtam pasii pe aceleasi culmi domoale legate de poteci in linii frante, mergem prin covorul adanc de frunze uscate, privim cerul albastru printre coroanele copacilor si continuam spre Ciucasul care se face din ce in ce mai mare, cu din ce in ce mai multe detalii conturate, pe masura ce ne apropiem de el. E o atmosfera faina, o zi perfecta, ce indeamna la vorba, planuri, proiecte, idei. Tot sporavaind, ne apropiem incet si sigur de urcarea pe Bobul Mic din Grohotis. Vremea se strica usor spre Neamtului, insa traversarea se vede inca destul de clar si din fericire Ciucasul ramane clar si alb in fata noastra, reper statornic pentru pasii nostri mici, ca de furnica, ce dovedesc pana la urma primul si singurul varf mai important al Grohotisului de pe ruta noastra. De aici ne sta in fata majoritar coborare. O coborare lunga de 6-8 kilometri in care pierdem maxim 700 de metri diferenta de nivel. Tura pare ca si incheiata, cortina s-a tras peste muntii cei mari, dar peisajul ca de Mongolia al Grohotisului, cu versanti spoiti in alb si galben, e inca cumva atragator in simplitatea sa. Imaginile ce mi se perinda pe retina sunt similare cu alte peisaje din lumea asta, sunt sigura ca exista mii de alte locuri mai faine, mai salbatice, mai cumva, mai altfel, mai cu mot, mai la superlativ, insa eu sunt aici si acum, alaturi de prieteni dragi si asta e cea mai cea tura pe care puteam sa o fac weekendul asta. Iar amintirile cu 5 rucsacuri umblarete pe culmile aflate la granita intre toamna si iarna, lasand in urma lor un usor iz de fum, vor deveni peste ani cele mai frumoase povesti. De depanat in alte ture, in jurul altor focuri, mereu alaturi de prieteni buni.

Noua moda a carnavalului de la Venetia

Pregatiti pentru Urlatelu

Ciucasul e din ce in ce mai aproape

In Grohotis reintalnim iarna

Track si date: Ziua 1 (Azuga gondola- Sloeru- Marcosanu) & Ziua 2 (Sloeru- Marcosanu- P.Bratocea)

Foto by Radu si Cristi
 

Citeste mai departe...