RGT Seciu 2024

Boldesti Scaieni ora 9.30 ploua absolut torential incat nu imi dau seama cum m-as putea mobiliza sa ies din masina si sa ma pregatesc pentru start. Numai o minune pare ca ar putea opri deluviul acesta...Cu siguranta rotile mele de carbon si franele pe saboti sunt cea mai proasta alegere pentru conditiile din teren, dar lenea a fost mare si cum inca mai avem o luna de dat in fata, parca nu se merita bataia de cap de a schimba rotile. Stiu inca de acasa ca asta va avea un pret in cursa (respectiv coborarea), iar ploaia de la 9.30 nu face decat sa complice si mai tare datele problemei.

La Seciu e liniste. Concurentii si voluntarii stau adapostiti pe la corturi. Asteptam si noi o pauza de ploaie, cat sa ne luam numerele si sa ne pregatim. In mai putin de 30 minute sunt pe bicicleta si pedalez spre start. 

Pe mine RGT m-a castigat de ceva vreme, cu cursa separata a fetelor

Ploaia reincepe fix la startul fetelor si in 5 minute din picurii mari, incepe o ploaie sanatoasa.  Dar de acum nu mai conteaza. Bicicleta ma ajuta, picioarele sunt la locul lor si eu duc trena fredonand in gand "ploua torential si ne plimbam prin...camp". Aveam de ales intre a merge in fata sau a face dus pana la urcarea spre crama si parca ma simt mai bine in fata...

Imi place cum se scurge platul asta. Fara vant, cu spatiu suficient de a ocoli baltile. Nu stiu traseul (cand stai la Brasov, Seciu e parca suficient de departe ca sa nu te invite la recunoastere) si tot fac switch intre ruta si cifre, dar curba la dreapta spre Crama imi este cunoscuta din memoria de acum 6-7 ani cand mi-am luat Felt-ul si am sarit cu el direct la prima mea cursa de sosea-Seciu, tura lunga.

Fix dupa bumperul ce marca inceputul urcarii, fetele mici (si la varsta, si la statura si la kilograme) au tasnit pe langa mine. Literalmente s-a simtit ca si cum pana acum au mers cu frana de mana trasa. Sau au mai gasit o viteza. Raman sa contemplu cum urca in pedale acolo unde eu ma chinui sa imping la ele, si ma intrec cu Irina Stoica care intuiesc ca e la categorie cu mine.

Prima coborare merge prost, Irina ma prinde din urma si ma depaseste, dar am vazut deja pe cineva pe jos cu capul spart (erau deja oameni si apartinatori acolo), asa ca decid sa cobor precaut, caci mai am kilometrii de pus sub roti anul asta. 

Din nou platul, din nou fara vant. Ma gandesc fix 2 secunde daca sa trag si tura asta, cu speranta ca prind primul pluton de fete. Normal ca am tras. Chiar daca o sa mor pe a doua sau a treia urcare, macar platul sa imi iasa. Merg la sweet spot, si imi place usurinta miscarii si dansul prin si pe langa balti. Ploaia a inceput din nou (dupa ce se oprise la un moment dat), dar temperatura este potrivita. Intre caldura si frig, prefer racoarea, ploaia in sine nefiind rece, numai buna sa stinga caldura de zonei 4/ zonei 5 pe care o vad constant pe ceas. La un moment dat fetele apar in campul vizual. Ele si o trena de baieti in urma lor :). Mai am 2 secunde de ezitare daca sa ma alatur si eu aceleiasi trene si sa ma odihnesc, sau sa imi conserv momentul cinetic si sa trec in fata. Decid ca odihna e degeaba, oricum or sa ma depaseasca din nou cum creste panta, asa ca o schimb pe Irina Prisecariu la trena, asa pentru moral. Urc parca mai bine de data asta raportat la fetele care mai raman in jurul meu. Irina e inca in raza vizuala, depasesc o cadeta mica si subtirica si ma petrec din nou cu Irina Stoica.

La a doua coborare si ultima merg la fel de prudent, caci nu vreau sa gresesc fix acum la final. Apa se scurge cumva mereu in diagonala, traversand drumul. Pe plat ne grupam 3 fete si ma intreb care pe care va fi la ultima urcare. Duc din nou trena. Stiu ca probabil nu pot sa le rup, s-a pus si vantul intre timp, dar nu am nimic de pierdut. Iau ultimul gel cu ceva timp in avans, sa fiu sigura ca isi face efectul pana la urcare si apoi dau tot ce (mai) pot. Si functioneaza. Dupa ceva vreme ma uit cu teama in spate, dar culorile pe care le caut nu imi mai sufla in ceafa. Probabil nu va fi suficient pentru podiumul la open insa, dar supararea tine 2 secunde. In fata mea, cu exceptia Irinei care si-a castigat categoria la Nationale sunt doar fete tinere. Cadete si sub 18 ani. Ar fi ceva foarte gresit cu sportul daca ele ar fi in spate si eu as fi in fata si nu doar din pricina varstei, cat si a volumului de antrenament. 

Matematica nu m-a inselat, am terminat pe 6. Acum intrebarea e cum ma motivez sa slabesc ceva pana la Linia 20 :), ca acolo nu ma mai ajuta platul, la care am fost destul de buna astazi...

Podiumul de la 30-39, caci pe cel de la Open nu l-am mai prins de data asta

Foto by Bogdan Popa si Victor Marin

Citeste mai departe...

Fecioara, calugarul si capcaunul

Continuarea jurnalului Wildi Frauen.

Dimineata nu aveam de ce sa asteptam soarele. Gatesc din confortul sacului de dormit. Cafeaua fierbinte si terciul cald cu ciocolata ne dau acel kick off de care aveam nevoie ca sa ne strangem bagajele si sa ne continuam aventura. Azi aveam intalnire cu fecioara, calugarul si capcaunul, acel trio format din Jungfrau, Monch si Eiger.

   

Pentru inceput poteca urca din nou pe o serie de scari pana intr-o sa la 2600 m. Dimineata, odihnite si cu rucsacul usor, mergem cu spor si apoi coboram pe o vale din ce in ce mai verde spre a treia cabana, si teoretic ultima, din traversarea pe care o incepusem-Rotstoeckhuette

Desi suntem mancate, nu refuzam pauza de cafea/ suc. De data asta schimbam cola pe un  Apfelschorle. Luam si apa de la cismea si ne facem planul pe mai departe. Tot spre nord. E o zi fara nor, cu putina lume pe munte (desi e sambata). Noi avem inca multa mancare in rucsac si mult entuziasm. 

Pauza de masa o facem la un laculet numit Grauseeli care de pe harta nu promitea mare lucru, insa la fata locului oferea un view de carte postala spre cele 3 varfuri de 4000 m. 

Iesim usor din caldarea cu lacul si urcam pana la statia intermediara (la 2684m) a unei cabine care urca din vale pana pe Piz Gloria la 2968 m. Acolo profitam de beneficiile civilizatiei, luam apa, mergem la toaleta, lasam gunoiul si daca am avea nevoie ne-am putea incarca si telefoanele, dar nu ne trebuie, asa ca pornim mai departe. Aici la 2700 m au inceput deja lucrarile de pregatire a partiilor de schi. Oamenii indeparteaza prelatele cu care au acoperit, peste vara, zapada, pentru a o conserva, iar ratracurile o imprastie in toate directiile. Stim si de ce. Duminica la pranz se termina fereastra de vreme buna. Vin ploile si se raceste puternic, iar la altitudinea la care suntem noi, va ninge cu siguranta...

Desi pentru ziua de azi ne-am propus sa fim cumpatate cu distanta, am planificat pranzul la lac, cu 2 feluri de mancare si racorit picioarele in lac, cand pleci inainte de 8 de la cort si soarele apune aproape de 8, ce sa si faci ? Mergi ! :)

Am inceput asadar urcarea spre o alta sa numita Bietenluecke de unde o poteca abia ghicita pe un versant abrupt si plin de pietre urma sa ne coborare intr-o vale glaciara, ce aduce aminte mai repede de Fagras. Aici se termina si turistii. Suntem singure pe vale, noi si marmotele. 

In saua asta, abia am avut loc sa punem fundul jos si sa mancam o prajiturica

Iar pe abruptenia asta am coborat cu morcovul in fund (chiar au fost niste caderi mici de pietre)

Aproape ca in Fagaras

Culegem afine si merisoare pentru micul dejun si coboram cu vorbele noastre pana pe la 1900 m , la o stana pe care o vazusem de sus si unde ne gandeam sa campam. Din nou ajungem prea devreme si gasim locurile tacute. Vacile coborasera deja, manate si ele de zapada ce va sa vina. Asta complica putin situatia, pentru cel mai probabil urmeaza sa le gasim mai jos si va trebui sa ne reorientam pentru locul de cort. Reorientarea asta nu inseamna altceva decat o noua urcare si o ora buna de mers. La locul de cort visat (loc cu apa si verdeata) descoperim din pacate o alta stana, asa ca ne invartim putin in sus si in jos pana gasim ce ne dorim: un petic de iarba cu vedere la Eiger, relativ drept, cu view spre rasarit, la marginea unei paduri de amestec. Daca nu am fi asa de obosite, am folosi si vatra de foc de la marginea padurii, dotata cu bancuta si din nou cu vedere spre Eiger. Jar e destul, semn ca e in uz. Dar mancarea e priroritara si cum aceasta e ultima noastra seara pe sus, terminam tot ce avem. O ciorba la plic care fierbe greu, o mamaliga de 3 minute care de fapt dureaza 10 minute si ceva branza si carnati, pe care nu am de gand sa ii intorc la vale. Noaptea e din nou linistita si doar muschii si genunchii care nu ma lasa sa fac nicio genoflexiune, imi amintesc ca a fost o zi luuunga...

Bine, recunosc ca batul acela de sus nu sta bine si cortul arata ciudat, dar nu am aveam energie pt el

Duminica ne asteapta, conform prognozei, cu nori. Stim ca dupa pranz vin ploile, asa ca ne grabim sa strangem. Urcam la stana de ieri unde gasim si un frigider de unde cuparam o branza maturata gen parmezan,iar apoi la un laculet glaciar unde gatim si terciul de dimineata. Pescarii se insira cuminti pe malul lacului si niste tipe curajoase fac baie, desi eu mi-as pune si o bluza de lana pe mine.

Chiar daca nu ploua, norii vin din ce in ce mai desi si mai umezi peste noi, iar noi marsaluim pe cei 1200 m diferenta de nivel, spre Interlaken, unde prindem direct un autobuz spre gara, iar apoi cale de 4 trenuri suntem in fata unei farfurii mari de clatite pregatite de Andrei si punem astfel punct unei excursii ce va ramane momentan referinta mea si a Claudiei in materie de aventura in Alpi.

Mi-ar fi placut sa vad rasaritul din usa cortului, dar norii au alta parere

Merisoarele si afinele de ieri, au potentat terciul de azi

Pana si ceata ne trimite acasa

Pentru anul urmator, o sa incercam ceva si mai lung, si mai de angajament, ca sa il multumim si pe Radu, carcotasul de serviciu de acasa :) .

Dar, voi incheia totusi ca la Oscar, cu multumiri pentru baietii (Radu si Andrei) care au fost si mama si tata zilele acestea (unul in Romania, unul in Elvetia). Mai grav e ca trebuie sa se obisnuiasca cu acest status, caci noua tura asta chiar ne-a placut, si sigur mai punem si altele pe lista pentru anii ce vor urma.

Date si track (segmentele albastru si verde din harta de mai jos, pregatita de Claudia)

Ziua 2: https://www.strava.com/activities/12357379884

Ziua 3: https://www.strava.com/activities/12357410350

Citeste mai departe...

Wildi Frauen

In 3 luni se fac 3 ani de cand Claudia, Andrei si Miruna (in fond prietenii nostri cei mai buni) au schimbat orasul de sub Tampa cu tara unde si roua sclipeste ca diamantele (cum glumeam vineri la inceputul turei). Atunci, ca parte a acceptarii, mi-am promis mie insami ca vom face in asa fel incat sa continuam sa adaugam poze in albumul numit Mike si Clau, poze cu noi, pe munte, in aventuri memorabile cum au fost Creasta Fagarasului la 2 zile, Creasta Rodnei, Marathon 7500 etc.

Am reusit sa adaugam nu una, ci vreo 10 poze in albumul nostru :)

Nu ne-a iesit chiar din prima, realitatea familiei sau a job-ului cerand mai multa rabdare decat am calculat initial, insa anul acesta, in primavara, parea ca in sfarsit astrele s-au aliniat. Claudia urma sa se angajeze, asa ca planuisem o escapada de primavara in Ticino, inainte sa inceapa si ea sa imparta zilele de concediu intre vizite in tara, vacantele scolare si placerile personale. Vremea de mai a avut insa alta parere si cum niciuna dintre noi nu suntem schioare avide, am anulat calatoria pentru septembrie, luna aceea cu vreme buna si stabila in Alpi. Asa ca inca  de pe la 1 septembrie stau si verific prognoza, tot sperand ca weekendul sa fie ocolit de ploi. Am si de data asta un Wizz Flex, dar nu am nicio tragere de inima sa aman, pentru ca alte fereastre nu mai sunt in 2024 si o amanare, insemna ca mai aveam de asteptat pana in 2025. Ne era suficienta o mica grupa din Alpii Elvetieni unde sa fie vreme buna...

Eu nu aveam o destinatie anume in minte, iar planul l-am facut orientativ cu 12h inainte de plecarea in tura, in cele 75 de minute in care Andrei si Miruna erau la bazin si care ne-au fost suficiente ca sa rezolvam si bagajul, dar sa si alegem punctul de start: Kandersteg.

Numele orasului nu imi spunea nimic. Stiam doar ca avem de mers 3h30 cu 3 trenuri. Claudia mi-a fost ghid prin aplicatiile elvetiene de harti topo si transport. Pe masura ce, inainte de culcare, citeam jurnale din zona si ma familiarizam cu numele cabanelor, entuziasmul meu crestea, iar somnul, dupa o zi intreaga pe drum intre Brasov si Elvetia plus un pahar de vin, seara, a fost adanc si odihnitor.

Dimineata in Altstaetten are un aer fresh. Suficient de cald cat sa marsaluiesc spre gara in tricou si pantaloni scurti, suficient de racoare, cat sa te trezeasca. In cele 3h30 peisajul de schimba de mai multe ori, insa si noi aveam multe de povestit...Nu sunt multe luni de la ultima vizita a Claudiei in Brasov, insa atunci cand sunt si copiii in peisaj si trebuie sa te lupti pentru spatiul de emisie, nu ai timp si energie pentru toate subiectele sau nu poti intra in detalii, asa cum ti-ai dori...

Nu avem niciun regret sa platim gondola spre Oeschinensee. Scopul nostru e sa petrecem ore si zile faine pe sus, la 2000 m si nu neaparat sa marsaluim cu bagajul mare in spate. Calitate vs cantitate, desi la finalul celor 3 zile noi am fost multumite atat de ceea ce am vazut, cat si de cifre. Doar pe Radu, care voia un maraton in fiecare zi, l-am dezamagit...

Lacul are acea culoare specifica lacurilor glaciare din Alpi si desi entuziasmul foto e mare, astept sa ajungem la coada dinspre nord a lacului, pentru a compensa soarele din miezul zilei si padurea, care pe alocuri ne blocheaza deschiderea.

Munti, vacute, lacuri turcoaz, Elvetia intr-o imagin

Alesesem o traversare in 3 etape dintre Kandersteg si Muerren, care trece pe la 3 cabane, prima cu nume chiar pitoresc Bluemelisalphuette. Din cifre pare si etapa cu cea mai mare diferenta de nivel in urcare, mai ales ca trebuia sa ajungem la 2700 m, rucsacurile erau grele, ca la orice inceput de tura, iar noi ne pierdusem antrenamentul de a merge cu bagaj mare in spate. Adevarul e ca al meu nu era chiar mare, cel putin comparativ cu "dulapurile" pe care le caram in tinerete, pe creasta Fagarasului. Acum avem fiecare cate un rucsac de 45 l in spate, in care avem totul pentru 3 zile de la echipament de camping, la mancare. Am plecat de la inceput de la ideea de a dormi acolo unde ne place/ ne prinde noaptea si a nu ramane cantonate in etapele standard. In plus cazarile nu sunt ieftine si sansele sa gasim ceva pe ultima suta de metrii erau foarte mici.

Trudim initial pe crestulita unei vechi morene, apoi pe o poteca in serpentine, sub soarele darnic de septembrie. Din cand in cand mai cer o pauza de apa sau pentru ceva dulce si de la 2500 la 2700 merge greu (cel putin pentru mine). Dar sunt sigura ca imediat ma aclimatizez si imi intru in ritm. La cabana ne cinstim cu cate o cola mare si facem o pauza lunga, incercand, cu ajutorul hartii si aplicatiei de la Swiss Topo sa identificam varfurile din spate, ale caror ghetari se pravalesc aproape pana in terasa cabanei.

Desi sunte abia la 2300 m, ghetarii au aparut deja in peisaj

Pe asta mica o vaneaza Claudia inca de la plecare

Castigam altitudine

De aici incepe ocolul spre cabana

O cabana, evident sustenabila, caci altel nu ar putea sa fie functionala la 2700 m

De la cabana coboram vreo 200 m pe niste trepte de lemn amenajate cu simt de raspundere pentru a imblanzi morena. Fara ele poteca s-ar distruge nu doar in fiecare iarna, ci probabil in fiecare luna, avand in vedere cati turisti fac aceasta traversare/ ture de o zi in zona. Coboram aproape pana in fundul pamantului la 2000 m, pe o poteca abrupta si in serpentine si facem pauza pe o pasune pe care vaci de coperta pasc linistite. Aici planificasem initial sa campam, dar e prea devreme sa ne oprim. Asa ca analizam harta, luam apa si continuam spre a doua cabana a zilei, una cu nume greu de pronuntat. Gspalternhornhuette. Bucata aceasta de poteca mi s-a parut de departe cea mai faina si ne-a intrigat in egala masura pe amandoua. 

La 2700 m domneste piatra

Daca initial am travsesat niste coasta innierbate, am continuat apoi sa coboram spre morena de la picioarele noastre. Poteca buna pe care suntem cere munca si efort, traduse in teren prin lopata, grebla si tarnacopul lasate in locul in care piatra invinge orice urma de iarba. Ochii cauta cu interes continuarea potecii, insa nu gasesc nimic. Asa ca urmam cuminti stalpisorii fixati pe morena, ce ne poarta printre pietre mari si mici, de culori diferite de la un alb lucios si spalat de apele ghetarului, pana la negrul granitului pana la un podet ce traverseaza un canion adanc, sapat de forta ghetarului. Citisem intr-una din descrieri ca fara aceste podete/ scari, traseul e impracticabil si peste iarna e posibil sa fie ridicate.

Ultimele petice de iarba inainte de a cobori pe morena

Urmand cu atentie linia potecii, pentru a ajunge la podetul care ne va ajuta sa traversam morena

Urcand spre refugiu

Dupa ce am rezolvat cu canionul si ne-am oprit de nenumarate ori sa ne minunam fie de ariditatea de inceput de lume a morenei, fie de apropierea ghetarilor, ajungem la 500 m de refugiu in singurul loc unde harta promitea un posibil loc de cort. Nu prea imi place faptul ca suntem fix sub refugiu, dar locul e bun si estetic, asa ca ramanem aici si ne gospodarim mai intai cu mancarea, apoi stam la povesti tot asteptand sa apuna soarele si sa ne putem ridica si noi cortul.

Asteptand apusul, ca sa ridicam cortul

Noaptea a fost linistita pana pe la 5 dimineata cand se pune vantul si ies sa intind ancorele. Regasesc acelasi cer plin cu un miliard de stele care ne-a insotit noptile in Anzi si, pe cand ma cocoloseam inapoi in sacul cald de puf, ma bucuram nespus ca pot sa fiu aici, ascultand zgomotele ghetarilor de peste drum, alaturi de cea mai buna prietena.

Date si track: https://www.strava.com/activities/12357319534 (segmentul rosu din harta de mai jos, pregatita de Claudia)

Citeste mai departe...

Batrana, Tiganesti si Grind pe vremea caniculei

1 iulie -Singura prin Bucegi (Ciubotea)

Astazi nu m-am grabit nicaieri. Am pornit agale pe lungul drum forestier spre refugiul salvamont Ciubotea prelingandu-ma pe la umbra si intrebandu-ma in ce viata am alergat pe aici. Cum sunt pe modul slow, ochii au avut timp sa cerceteze marginile drumului si sa gaseasca chiar si 2 izvoare. In ziua asta caniculara, a-ti scufunda fata in apa rece si a-ti uda buzele din aurul acesta lichid e un privilegiu, mai ales la cat de seaca e valea mai sus.

Progresez lent prin padure si profit de ritmul domol pentru a-mi face ordine in ganduri. Eu nu merg niciodata singura pe munte. Sunt mereu cu gandurile mele, nevazuti omuleti care tropaie prin emisfere, alearga dintr-o parte in alta si fac o galagie de nedescris...Cand merg in natura sau ies la antrenament, inaintea linistii pe care o caut e de fapt o mare furtuna. Si stiu ca trebuie sa o las sa se consume daca vreau sa imi fac ordine in ganduri si sa gasesc linistea.

Inca rumeg la ganduri cand ies din padure, dar stancile si peretii ce inchid valea imi capteaza partial interesul. Lumina e frumoasa. Bucegiul s-a dezbracat de faldurile roz si si-a pus in schimb cele mai frumoase straie- curcubeul florilor de iulie. Muntii inalti nicicand nu sunt mai frumosi ca in iunie si in iulie...

Ies in muchie, la 2000 m si pentru ca soarele da semne ca vrea sa se ascunda dupa niste nori, ma grabesc sa fac 2-3 poze, "just in case".

Altitudinea imi sacadeaza respiratia si pe cand imi croiesc drum pe linia stalpilor de marcaj, tot in sus, mereu in sus, imi dau seama ca mintea mi s-a golit. Am ajuns in punctul acela in care pasul si respiratia s-au aliniat si eu as putea in sfarsit sa merg pana hat departe. Doar ca nu azi. Azi am plecat de acasa cu gandul sa scap de caldura, iar aici, la 2000 m, tricoul imi pare usor insuficient si doar dintr-o mare lene nu scot foita din rucsac.

La Turnurile Tiganesti sunt lanturi noi. Revad cateva locuri faine de cort sau bivuac, unul ar fi ok si azi la cum bate vantul, dar de bivuac singura chiar nu am chef. Daca nu ai alaturi cineva cu care sa te uiti la stele, parca nu are niciun farmec, asa ca imi croiesc cu determinare drum spre refugiu.

Cand ai putin bagaj, impachetezi si despachetezi imediat. Cat ai zice sac si primus sunt instalata la caldura, supa fierbe si eu ma pregatesc de somn.

Dimineata parca am un deja vu. Acum un an, in acelasi refugiu, pe un alt prici, vantul batea la fel de naravas. Si eu am ales acelasi snooze la telefon. Pregatirile merg repede, cafeaua se face cat eu impachetez si se bea afara, ferita putin de vant. Norii incep sa se adune,  dimineata asta lumina e stearsa si parca cumva gri. Pornesc pe Clincea si cobor cu gandurile mele pana la masina,.merg acasa si deschid laptopul putin inainte de 10 ducand in suflet toate culorile Bucegilor.

11 iulie- Sudica Pietrei Craiului

Maine trebuie sa conduc de la Brasov la Pitesti si retur, ca sa iau copiii din tabara. Si la cat de mult imi place mie se conduc, asta pare o adevarata excursie. Imi iau chiar si concediu pentru ca nu reusesc sa inghesiu in aceeasi zi si drumul lung pe Rucar-Bran si job. Si ca sa reduc supliciul drumului, cea mai logica varianta e sa ma incarc cu putin munte. Un Iezer e bun, un Crai pare insa perfect, cu tot ocolul catre Casa Nobilis. In depresiunea Brasovului, de 3 saptamani e o canicula groaznica si orice evadare la inaltime inseamna o noapte petrecuta la racoare. Acasa ma simt viteaza si ma gandesc sa urc pana in creasta, pentru un rasarit la inaltime. Si pentru un start matinal. Pe drum insa, analizez mai bine gandul, imi dau seama ca nu am la mine nici folie de supravietuire si nici tarp, iar daca refugiul e plin sau nu imi place compania, trebuie musai sa dorm sub stele...Asa ca ma opresc la Grind 1, care e liber. Scot din refugiu, pe cat pot, aerul statut, si ma pun la ora 10 la somn, aruncand neglijent un sac de dormit pe mine si punand alama la ora 4. La ora 4 sunt inca in lumea viselor, asa ca tot o aman pana la 4.30 cand pun repede de o cafea si in 25 de minute pornesc activitatea. Cand soarele rasare inca inainte de ora 6 nu prea ai sanse sa prinzi rasaritul in creasta si parca nici pe Coltii Gainii nu vreau sa ma chinui sa urc avand in vedere poteca de vara atat de imbietoare. Dar am batut urcarea asta de atatea ori, atat vara, cat si iarna, incat imi calculez ca am sanse sa prind unul din valcelele inierbate care leaga poteca de vara de cea de iarna. Si sa prind si rasaritul. Imi iese, dar nu am timp de poze, pentru ca soarele rosu si mare, precum in desert, se ascunde repede dupa un nor lenticular si pana ma trag eu un selfie, se ciumpazeste si ramane un semi-sor. Urc apoi agale spre varf, soarele rasare a doua oara, de data asta din spatele norului lenticular, insa e puternic si imprastie o lumina arsa in contre-jour. Creasta sudica se vede insa frumos si purced la drum, dupa ani si ani, pe o poteca ale carei detalii mi-au pierit din memorie. Fac putin peste 2 ore pana in Saua Strunga si apoi blana la vale, prin potecile din ce in ce mai bune, prin poienile batute de soare, prin ierburi mari, pe forestiere prafuite. Acum rucsacul cel mare de tura ma incurca si l-as schimba cu drag pe unul de alergare, cat sa pot da drumul mai repede la picioare si a reduce poteca asta la o  fuga placuta. Cu toate astea, kilometrii se strang, iar picioarele mele apreciaza ca in urmatoarele ore  tot ce va trebui sa fac e sa le misc ritmic de pe acceleratie pe ambreiaj si pe frana. Si nimic mai mult. E clar ca pentru tura din Alpi cu Claudia mai e inca loc de antrenament.

18 iulie- Batrana (cu Mesi)

Canicula s-a mai inmuiat putin si la orizont se arata chiar si ceva ploaie. Ar fi si de stat acasa, si de mers. Dar cum saptamana asta nu mi-am luat inca doza de munte, e momentul. In sfarsit reusesc sa o am pe Mesi alaturi si amandoua asteptam ziua cand o sa ni se alature si Zsuzsanna. Realist vorbind o sa fie probabil o zi de toamna, dupa ce incepe scoala si fetele isi reiau rutina anului scolar.

Urcam clasic, din Gutanu. Ploaia ne tot ameninta si pana la urma incepe cand ajungem la limita jnepenilor. O asteptam si imi facusem sincer calculele zilei in functie de ea. Toate prognozele aratau o ploaie relativ usoara si ma bazam pe faptul ca dupa ce trece, se va curata fain atmosfera si vom avea parte de spectacol. Calculele au fost bune, dar cu haosul zilelor de vara nu te pui. Cum amandoua impartasim cam aceleasi valori legate de frumos, pregetam mult admirand spectacolul, mai ales ca drumul nostru mereu in sus mai fura cateva minute din apusul soarelui.

Refugiul ne primeste cald si uscat. Mancarea intra imediat in sistem si sueta cea mai buna e din sacul de dormit. Dimineata zilei de vineri ne face o supriza placuta si ne ofera in continuare soare pe saturate si o atmosfera linistita, cum rar vezi in Bucegi. Desi in fata ne sta si o zi de munca, weekendul pare ca a inceput bine.

Citeste mai departe...