Daca am folosi cu totii bicicleta...

Citeste mai departe...

Pasti in Cozia si Naratu-Basarb

In weekendul de Pasti, am pascut fericiti in Poiana Nusetel, undeva la poale de Cozia, iarba verde si grasa, frunze de fag si mult soare.

Imagine idilica din Poiana Musetel

Musetel nu am gasit din pacate desi l-am cautat cu interes prin toata poiana, ba si prin coclaurile din jur...

Tabara din Poiana

Ne-am strans din nou, lume multa, abia am loc sa ii enumar pe toti si nici cu locurile de cort nu a fost mult mai usor caci am umplut poiana cat ai clipi.

Braila prezenta la datorie

Citeste mai departe...

Dezmortirea de primavara in Cheile Turzii

Corpul si mai ales sufletul tanjeau dupa un concediu. O gura de oxigen, o desprindere din rutina sculatului si mersului la serviciu, o evadare la aer, in care sa fim parte din natura si nu doar spectatori, in care sa nu ne amagim cu franturi de copaci infloriti si in care singura noastra bucurie sa nu fie doar parcul din spatele blocului. Asa ca pandim vremea frumoasa si cu prima ocazie ne gasim de drum...hat departe, pana in Ardeal, la catarat. Pentru mine e prima iesire pe anul acesta la stanca si nu ma vad prea zmeu, asa ca planificam o zi de incalzire la escalada, la Rametea.

Incerc cam aceleasi trasee ca si acum 3 ani, doar ca acum dintr-o alta perspectiva: cap de coarda. Unele imi ies, altele nu, insa imi amintesc usor, usor cateva ceva, incerc sa imi determin corpul sa isi reaminteasca cum sa se pozitioneze, cum sa faca lucrurile mai eficient si mai simplu, incerc sa imi arat mie cat de natural poate sa fie cataratul. Revad trasee frumoase: Tuk-tuk si Ambush si de data asta urc cu Radu ambele lungimi din Muchia Tisei. Induram somnul, si frigul sau vantul ocazional si stam la faleza pana pe seara, cand deja espadrilele devin un supliciu si picioarele noastre cer pauza daca vrem sa se refaca pana maine.

Mi-a placut cat de linistita a fost ziua de astazi, am fost singuri in tot acel amfiteatru imens de sub Piatra Secuiului si totusi atat de aproape de oameni, caci satul-Rametea, interesant sat de romani si unguri pulsa sub noi, palpita in casele ce se primeneau de sarbatoare, pe strazi misunau oameni indreptandu-se catre cimitir caci era zi de pomenire a mortilor si la fiecare mormant ardeau lumanari si tamaie ce isi purtau mesajul de aducere aminte pana la noi.

Ziua o terminam in aceeasi nota “Zen” in curtea ultimei case din Petrestii de Jos. Cortul se intinde in 2 secunde (doar asa ii spune si numele) si somnul soseste si el, la fel de repede, nechemat chiar.

Campingul mosului.

Citeste mai departe...

Garboavele XC sau curat ghinion, mon cher

Despre ziua de sambata nu sunt multe de zis. Cred ca e o zi pe care vrem sa o uitam cat mai repede posibil si eu si Radu.

Totul a inceput aiurea cand sambata dimineata nu am tinut cont de premonitia lui Radu care pentru prima data cred de cand il cunosc imi spunea sa ramanem acasa si sa frecam menta in Bucuresti. I-am explicat pe un ton foarte fresh ca e doar somnoros si ca ar fi bine sa ne asternem la drum ca pana la Galati e cale lunga. M-am oferit chiar sa si conduc ceea ce se intampla atat de rar dimineata...

Si chiar am condus caci Radu a tras repede pe dreapta. Printre ploi, printre nori apocaliptici, inaintam cu entuziasm spre Galati. Imi aduc aminte chiar ca prin nu stiu ce sate nu mai prindeam decat Radio Cultural si ascultam un reportaj despre Ion Dacian caci se implineau 100 de ani de la nasterea artistului, si imi delectam urechea cu o frumoasa arie din "Vanzatorul de pasari". Atunci pentru cateva minute a iesit si soarele din nori, si masina gonea singura spre Galati, pe drumul gol, prinzand aripi spre Padurea Garboavele.

Entuziasmul nu s-a topit nici dupa ploaia de dinainte de start care a durat cam 45 de minute si a definitivat noroiul.

Partea cu startul a fost nespus de neplacuta caci s-a dat cu 25 de minute intarziere. Si chiar ma revolta sa lasi 300 de oameni incalziti, in tricou/bluza de corp sa inghete la start. Foarte bine, doreai sa amani startul cu 1 h in speranta ca se mai usuca pe jos, anunta lucurul acesta si motivul pentru care o faci. De exemplu la Postavaru Night startul s-a dat aproape matematic, si era necesar. Cum era sa ii lasi pe toti sa inghete in frigul de la ora 7 seara, intr-o zi de iarma?

Apoi in final am pornit si primii 2 km prin padure au fost foarte draguti. Desi era abia a doua tura de anul acesta, dar prima in offroad (caci cealalata a fost la Campina pe asfalt), lucuruile incepeau sa se lege, ma reobisnuiam cu bicicleta si era fun.

Insa atunci cand am iesit din confortul padurii si am aterizat pe tarlalele oamenilor a fost de rau. Noroiul pana la gat, acel lut galben si cleios de campie se amesteca cu iarba si dadea un cocktail mirific ce se prindea peste tot pe bicicleta: cauciucuri, angrenaj, furca etc. Primele dati a fost mai greu, pana sa imi bag mana si sa scot maini de noroi dar apoi ma obsinuisem. Nu era chip sa impingi la bicla, caci in 2 minute era bolovan si nu se mai invartea nimic...asa ca mai mult am carat-o in spate. Prin padure, era ceva noroi dar se putea merge in multe locuri, sau ocoli pe aratura. Multi o faceau si m-am bagat si eu, cu teama ca miscarea asta de fentare a noroiului ma va costa o pana. Dupa padure, din nou tarla si acolo, intr-o bucla, il vad pe Radu cum coboara. Parea tare "motivat" si eu la fel, asa ca imi bag picioarele in panta de noroi din fata, care arata cam ca un Mordor si pe care se speteau furnici cleioase si facem sfat de taina. Amandoi avem acelasi gand: "a doua (tura) nu mai este". Asa ca pecetluind situatia: intru in Mordor (niste poze aici) unde iau bicla la carat din nou, si merge bine. Deci frate urc cu bicla in spate fluierand dar ma ingrozeste succesuinea de momente in care va trebui sa fac asta si nu vreau sa ma gandesc cum ar fi in a 2-a tura...cred ca o sa ajung in noroi pana la genunchi si parca vad cum o sa vrea sa ma inghita asa usor, usor noroiul.

Merg prea putin si o car prea mult, pana la un moment glorios cand pe o urcare in care stateam in sa, ma opresc traznita si vad ca am pana. Nu imi vine a crede si imi vine sa il pun la zid pe Radu, care m-a asigurat dimineata ca nu fac pana (premonitia asta nu a mai functionat). Cu vasta mea experienta de facut pene (sesizati autoironia) ma apuca sa o repar. Dau jos roata, camera, scot camera noua, o umflu putin si nema...camera mea nu vrea sa intre prin gaurica din janta. Ma gandesc ca pana aici mi-a fost. Daca pana acum eram in carti cu Alina si cu primele fete, acum am lasat-o de mamaliga. Cum nu reusesc neam sa o var la loc, am primul gand de abandon. Sunt nervoasa si caut sa il sun pe Radu. Trebuie sa ma descarc si eu in capul cuiva. Dar spre norocul lui nu imi raspunde. Ma hotarasc sa renunt. Ce mi-e acum, ce mi-e dupa prima tura. Tot abandon se cheama oriunde survine in cursa. Ma gandesc chiar sa stau sa privesc cum trec toti baietii caci Cristi si Vali trebuie sa apara...sa stau asa pe iarba, in afara zonei de concurs si sa ma uit amuzata cum se spetesc toti pe panta.

Nu incolteste ideea ca iata si primii baieti. Le expun situatia  pinguinilor si apoi reintru la impins bicla si norocul meu dau peste 2-3 oameni la care vreau sa anunt abandonul si sa ii intreb de drum (scurtatura), asfalt, ceva.

Se dovedeste ca cea mai buna e scurtatura asa ca ajung in 10 minute la start, impingand la bicla. 

Aici e pustiu, ma duc imi leg bicla de pom si imi anunt senina abandonul. E primul meu abandon de cand m-am apucat de concursuri si ca de obicei nu imi pare rau in momentul acela ...regretele ma incoltesc mai tarziu de obicei....

Apoi o sun pe Muha care era in zona si ma duc sa ii astept pe baieti, sa ii incurajez. Radu nu mai vine, vin chiar fete, vine Vali si Radu nimic...e clar ca nici el nu e mai norocos la partea tehnica astazi.

Multi pe pana, multi deziluzionati, toti murdari :). Ajung la vorba lui Radu cum ca la alergat totul tine de tine si echipamentul tehnic nu te poate trada asa ca plec alergand prin padure sa imi recuperez briceagul pierdut (proababil la locul unde am facut pana). Din fericire il gasesc (era culmea sa il pierd si pe asta, e suficienta o zi jertfita, haine si inclatari noroite si o bicla pe care nu stiu cum sa o scot la lumina).

Cand revin, dau de Radu la masina, nu e nevoie de vorbe sa deduc ca si el a avut o zi la fel de (ne)buna ca si a mea.

Ne indeletnicim cu spalat bicla, stat la coada la mici, luat 36 de mici si 9 beri (eu cu Viorica), explicatii legate de diviziunea muncii in familie si hai mai repede de aici. Incercam sa ne stingem tristetea cu o prajitura in Braila, dar acolo alta supriza: ne moare bateria la masina.

Iata-ma ca trec la stadiul urmator. Nu mai imping bicla ci masina alaturi de o ploaie de tigani puradei. Pana la urma ne ajuta un taximetrist, Radu cu nenea dau jos bateria, merg cumpara alta, o monteaza, masina merge si in final condusi de mirosul lui Radu nimerim la una din cele mai bune cofetarii din oras.

Si apoi acasa la Cerasela si Gabi, unde cedez, si fac dus, si ma asez la masa, si beau vin bun de la Alois (vreo 4 pahare) pana cand hotarasc sa termin ziua de azi mai repede si ma refugiuez in somn, in camera lui Eric plina de stelute...

Stele verzi trebuia sa vada si Croco papagalul dimineata urmatoare, cand la 8 incepe sa tipe, sa cante,sa zgarie colivia. Apoi daca o pisica ori un caine pot sa gestionez, cu papagalul nu stiu ce sa fac. Imi imaginez ca vrea de mancare dar nu stiu ce sa ii dau. Ma gandesc sa il duc in sufragerie la restul pinguinilor sa se delecteze si ei cu galagia, dar pana la urma rezist...pana pe la 9.00

Cred ca pe la 12 plecam si urmatoarea oprire e intr-o parcare no name de pe autostrada, cand hotaram sa reducem plictisul dat de faptul ca nu aveam muzica si bagam somn, si sauna in masina.

Seara devin mestera in facut pene, invat sa curat si sa ung lantul, adica mententenanta si reusesc in mod glorios sa innot 160 m legati.

Si in final somn, somn de voie domne!!!

Citeste mai departe...

Pe bicla prin Valea Fiarelor

Traseu: Campina-Sotrile-Comarnic-Secaria-Valea Doftanei-Valea Fiarelor-Sotrile-Campina
Track aici. Traseu asfalatat 100% ; se poate parcurge pe bicicleta intergral

Echipa: Rudi, Corina, Radu si Mike

Dupa 6 zile de munca, simteam o nevoie imperioasa de miscare, astfel ca varianta catarat la Basarbovo nu a prins prea mult contur. In schimb traseul de bicicleta de la Campina imi tot starnea inteesul de anul trecut inca si parca venise vremea lui. Primavara, caldut, placut si daca nici vantul nu ne va deranja, presimteam o tura reusita. Ceea ce a si fost, caci traseul a fost super, bine diversificat, iar echipa cam la acelasi nivel, cu pauze dese dar nu si lungi, cat de o regrupare, o ciocolata, o Cola.

Traseul nu e lung dar strange ceva diferenta de nivel si este presarat cu urcari si coborari. Desi se desfasoara in apropiere de Valea Prahovei, cu exceptia a 5 km pe DN1 e chiar linistit, si trece prin sate animate si pline de viata, dar nu si pe drumuri aglomerate sau poluate. Asta ar mai lipsi, ca in urcarea de pe Valea Fiarelor sa respiri noxe si gaze de ardere cand tu te tot straduiesti sa gasesti mai mult aer si sa te opresti din gafait.

In plus, aveam sa constat ca daca ceilalti din echipa mai facusera diverse parti din traseu pana acum,sau chiar pe tot, pentru mine era nou de la un capat la altul si fiecare urcare sau coboare imi deschidea noi portite si noi tablouri.

Astfel, cum tura nu era zi-lumina, nici nu ne grabim cu plecarea si avem timp de o masa campeneasca in... Campina, servita pe capota masinii. Dupa care, pe cai! Rosii, galbeni, albastrii cu cauciucuri de mtb sau de asfalt ne insiram unul dupa altul, pe strada Voila care duce la... spital , in varful dealului. 

Bividiul rosu

Prima coborare imi este destul de crispata, si fara curaj, dar nu imi fac griji e doar incalzirea. Nu am apucat inca sa ma incalzesc cu adevarat, sa ma obisnuiesc cu saua la drum lung (nu doar 45 de minute pana la serviciu etc) si pe masura pe bividiul meu numit Simplon va redeveni natural, si adrenalina isi va face loc in ecuatie. Coboram dintr-un foc (scurt ce e drept) pana in Sotriile si de aici ne asteapta un teren valurit, caci drumul nostru merge pe muchia ce desparte Valea Doftanei de Valea Prahovei si este animat: mai un deal, mai o vale, nimic de speriat, si nimic sa stoarca transpiratiile din noi...Cand ne opream ne gasea si vantul si ne racorea instantaneu. 

Intr-o pauza, inytr-o cosmelie/statie de autobuz, ne adaposteam de vant

Oamenii erau in general de treaba, cu exceptia unora mai burtosi si mai colorati, dar in general se uitau lung si intrebatori la noi cand ne tot speteam si rasuflam din greu pe cate o urcare. Eu, cum nu prea stiam traseul, nici nu aveam rabdare si vroiam sa mergem repede, repede sa vedem ce ne mai rezerva viitorul J. Ce alte imagini mai sunt de vazut,ce sentimente ma vor incerca pe portiunea X sau Y etc...De fapt cred ca vroiam sa ajung mai repede sa vad care e treaba cu Valea Fiarelor. Mai bine ma debarca cu masina in dreptul problemei, o solutionam si dupa aceea nu mai eram chiar asa de nerabdatoare sa alerg prin tura asta, caci sunt multe de vazut si peisajele sunt chiar frumoase desi sunt intr-o zona usor accesibila....Bine asta nu poate decat sa fie un motiv de bucurie-nu trebuie sa mergi pana la capul pamantului/tarii ca sa faci o tura de bicicleta faina.

Anyway, ne-am intins la povesti si nu am mai avansat deloc...Practic din Sotriile lasam in dreapta coborarea pe Valea Fiarelor (deci practic portiunea asta va fi comuna si la intoarcere) si continuam pe coama dealului, ca mai apoi sa coboram in stanga spre Valea Prahovei si sa iesim cu 3 km inainte de Comarnic. Pedalam 5 km pe DN1 si apoi punem de o noua pauza caci se pare trebuie sa ne intremam si sa ne facem curaj pentru urcarea spre Secaria. Pe urcarea asta chiar am niste placute surprize, legate de cat de linistite erau locurile, cum se deschideau incet incet dealurile vezi in fata noastra, strabatuta de o linie firava ce nu era altceva decat drumul nostru. Presimt ca trebuie sa fie tare frumos pe aici atunci cand infloresc si infrunzesc copacii...Momentan sunt doar multi muguri, care stau cat pe aic sa pocneasca prin arbustii mai mici. Indicatorul de jos spunea 8 km deci stau sa ma gandesc dand la pedale, atunci cand parca imi era mai greu, ca pana in varful dealului nu pot sa fie mai mult de 4-5 km. Dar nu sunt multe portiuni in care sa iti fie greu, parca la plecare e ceva mai abrupt ca apoi panta se domoleste si ramane numai sa pedalezi in cadenta ca sa ajuti kilometrii sa se scurga, iar tu sa ajungi in varful dealului.

Corina, in urcarea spre Secaria

Rudi, pe aceeasi urcare

Secaria e un sat de romani inventivi, dupa cum deducem din giratia construita ad-hoc, dar si plin de animale, dupa cum deducem din nenumaratele urme de balega.

Inainte de mult-dorita coborare spre Valea Doftanei mai avem un mic delusor iar Rudi si Corina, tot contabilizeaza progresul nostru pe scara altitudinii: 30%, 50%, 60% si tot asa.

Poza de familie

Valea Doftanei imi place, nu am fost nicidoata pe aici, dar e linistita si tacuta, si mult mai apropiata de notiunea de natura fata de perechea ei de peste munte. Descopar ca daca as vrea as putea sa inchiei tura aici, caci nu m-ar mai desparti decat vreo 20 si ceva de km pana in Campina si numai pe sosea buna de pedalat pe foaia mare. Dar cum sa ma opresc aici si sa nu fac cunostiinta cu Valea Fiarelor? Numai numele cand il auzi si iti da asa un fior pe sira spinarii...Asa ca pedalez repede, cam in acelasi ritm cu Radu, prin padurea deasa, pe la umbra si racoare, pe marginea lacului de acumulare de la Paltinu. Sunt cativa oameni veniti la pescuit si altii care stau cu paturica pe iarba proaspat iesita din pamant si ma gandesc ca e un loc fain pentru un somn de noapte sau pentru o noapte in hamac. Terminam de ocolit cam jumatate de lac, drumul se muta pe versantul drept si in curand vine si bifurcatia spre Valea Fiarelor.

Oamenii fac popas de o energizare ceva dar eu nu mai am rabdare si ma suit in sa sa ii dau la deal. Plec din start pe foaia mica, pentru ca nu am de ce sa ma mint. Daca vreau sa raman in sa trebuie sa invart la pedale ca soricelul. Des si repede cum s-ar spune. Primele ace de par sunt de-a dreptul provocatoare si ajung repede sa nu mai am pinioane de schimb. De acum nu imi ramane decat sa imi reglez respiratia transformata in gafait si sa sper ca pot sa rezist pana sus...Btw, deja ma uit cu ochi mari, calzi si intrebatori sa vad unde este acel sus, cat mai este pana la acel sus, pana se sfarseste calvarul, supliciul, purgatoriul asta. As putea sa ma dau jos de pe bicla dar nu vreau sa o fac. Trec cam prin aceleasi sentimente prin care am trecut cand am facut cu Em urcarea spre Ciocanu anul trecut, dar imi dau seama ca pe aici daca nu ar fi asflatat nu stiu daca as razbi in sa. Ma gandesc din nou ce trasee de mare clasa are Numa’ Pulver si incep sa simt usor usor vantul prin casca, semn ca ies din padure si ma apropii de muchie unde sper sa fie ceva mai usor si sa imi trag sufletul. Nu e mult mai usor, dar este mai usor. Urmeaza o singura urcare mai tare, cu un indicator de 10% la care strang din dinti si sper sa pot J. Stiu de la Em ca e ultima si vreau sa ies victorioasa la bancuta acolo, in sat sa ma odihnesc. Ajung cu bine, descalec bividiul, fac cativa pasi, ma indrept de spate si gata, sunt ca noua...

E pe naibii, imi trebuie ceva energie si ceva hidratare asa ca vine si Radu si ne instalam pe bancuta de la magazin bagand in noi chestii dulci si sarate la gramada.

Pe bancuta de la birt (asta suna a romanta)

Vin si Rudi si Corina in acelasi timp, asa ca le facem loc pe bancuta si prelungim pauza caci de acum simtim ca tura e pe cale sa se incheie. 

Daca ar fi sa urmarim progresia pe trackul lui Rudi cred ca suntem undeva pe la 90% si nu ne mai desparte de sosire decat o mica urcare prin padure.

Parcurs: 99%

Incheiem glorios si inca devreme o tura reusita, o tura de primavara, o tura ce anunta doar cat de frumoase si de pline vor fi weekendurile ce vor urma...Ne vom scutura de inactivitatea de dupa iarna, vom da jos praful si colbul sederii prea lungi si a asteptarii zapezii si ne vom pune pe treaba: alergat, biciclit, catarat...

Citeste mai departe...