Hallstatt

“Nobody can discover the world for somebody else. Only when we discover it for ourselves does it become common ground and a common bond”. (Wendell Berry, A Place on Earth)

Soarele nu are nevoie de usi sau portite pentru a-si revarsa prea-plinul pe pamant si a da sens vietii. Neanuntat, dar mereu la timp, imi bate la usa ultimelor vise si imi spune ca e timpul pentru visurile cu ochii deschisi. Cel din aceasta dimineata se numeste Hallstatt.

Momentan incerc sa ies din coconul sacului de dormit si inspir aerul unei dimineti de toamna. Am in fata lacul nemiscat, pe suprafata caruia mai plutesc stinghere ultimile fuioare de ceata. Iarba in jurul meu e plina de roua si muntii sunt neschimbati, asa cum i-am lasat aseara, privindu-se mandrii in oglinda albastra.

Este o zi matinala de luni, in care turistii, inca isi savureaza somnul dulce, bucurandu-se ca au trisat aceasta saptamana de lucru.

Un locuitor matinal al orasului

Pasii nostri calca insa hotarat pe strazile inguste ale unui orasel ridicat pe verticala. Seamana cu o constructie curajoasa de cuburi si stau si ma mir prin ce indarjire si-au facut loc casele acelea pe mica parcela de pamant dintre versantul stancos si lacul de un albastru adanc.

Vedere dinspre sud

Hotararea se inmoaie insa repede, pasii devin sovaitori si se opresc des. Privirea se ridica mereu in sus, urmarind liniile maro ale acoperisurilor. Aparatul foto se declanseaza cand si cand incercand sa surpinda orasul in forma lui naturala:

- un barcagiu barbos si putin adus de spate sta in fundul barcii sale alungite precum o gondola si pluteste neauzit pe lac rivalizand cu ratele si lebedele ce se plimba pe langa mal;

- pe malul lacului, apar primii angajati ai municipalitatii,ce cu o rigoare nemteasca au in program pentru ziua de azi sa curete becurile ce servesc la iluminatul public;

- la biserica de pe munte, se face curatenie, din nou cu precizie nemteasca si o doamna ia la puricat cu peria santurile dintre dale;

- localnicii, probabil cei mai multi propietari de pensiuni, au pornit la cumparaturi si usor, usor magazinele mici isi deschid obloanele.

Barcagiul

Citeste mai departe...

Hoinarind cu Hoinarii prin Dachstein

Postul de 2 luni si jumatate s-a incheiat in sfarsit, vinerea trecuta, cand o doamna draguta de la biblioteca Clubului Alpin German (filiala Berlin) mi-a pus in brate cartile cerute: Wilder Kaiser si Dachstein.  M-am uitat prin ambele ghiduri de catarare, am ramas vrajita de fotografiile cu pereti de sute de metri, cu linii clare, stanca curata si schite bine facute si cum nu stiam ce sa aleg, am intrebat cu jumatate de gura daca le pot lua pe amandoua. Mi s-a spus ca da si mi-a dat termen de retur  o luna de zile, asa ca ma grabesc spre iesire ca sa nu se razgandeasca.

Mergem la munte, nu stiu exact unde dar sigur la catarat, prea imi fac cu ochii schitele si imaginile din carti. Cand ajung acasa ma lamureste Radu- mergem in Dachstein. Habar nu am unde vine asta pe harta Austriei insa ceea ce imi spune Radu suna bine: treking, alergare, catarare, via ferrata, ghetar, Hallstat, un orasel aflat in patrimoniul Unesco si 3 Hoinari.

Hallstatt ai zis? Abia acum incep sa ma localizez pe harta si imi apar in minte o serie de articole recent citite pe lumeamare.ro, tocmai despre Hallstatt. Gand la gand cu bucurie!

Hoinari ai mai zis? Excelent! In sfarsit fete cunoscute cu care sa mai schimbi o vorba, de la care sa mai auzi niste povesti.

Pacat ca intre Berlin si Dachstein se interpun 800 kilometrii. Ingredientele condusului noaptea vor ramane mereu aceleasi: drumuri drepte, marcaje albe, lumini, faruri, viteza constanta. In lunile ce vor urma vom strabate probabil de mai multe ori Germania de la nord la sud si nu cred sa vedem prea mult in jur caci noaptea se asterne devreme si e tare lunga.

Oricat ne straduim, stilul nostru de sofat batraneste nu ne lasa sa ajungem la celalalt capat al tarii, astfel incat ne oprim pe undeva inainte de Munnich pentru somn si scaunul de la Logan devine cel mai confortabil pat. Cum si Hoinarii vin tocmai din Romania, nici ei nu se anunta prea matinali, nici noi nu ne grabim caci prognoza ce anunta ploaie de dimineata, s-a si adeverit. In plus, dupa ce trecem de Salzburg, drumul gasit de GPS e chiar frumos si lacurile se insira unele dupa altele, iar muntii parca fac intrecere: eu sunt mai mare, eu sunt mai frumos, eu sunt mai stancos, alege-ma pe mine, pe mine, pe mine...

Ei, dar stati dragilor ca e timp pentru fiecare dintre voi. Momentan, avem intalnire acolo pe malul lacului Hallstaetter See. 

Il admir si nu imi vine sa cred ca asta e lac. Cred ca la mijloc e o vraja caci ceea ce vad pare o acuarela desenata pe un glob de sticla. Nicio miscare, niciun val, absolut nimic nu tublura suprafata perfecta. O culoare fara cusur, fara reflexe albastre sau verzui, doar apa densa si probabil adanca, in care se varsa muntii sau din care izbucnesc la verticala varfuri. Cine mai stie ce a fost mai intai, apa sau piatra?

Lacul e strans ca intr-o menghina in aceasta caldare si oriunde ne rotim privirile se inalta munti. Potecile lor ne sunt straine, pasul nostru nu cunoaste calcarul ori grohotisul de aici, dar sufletul ne este acasa si gandul ne e aventura. Hoinarii au fost inspirati si au si harta, asa ca Radu dupa ce consulta un panou turistic si defineste un target, arunca o privire pe harta, stie deja unde incepe traseul si ne pune pe toti in miscare. Cum vrem sa tratam oboseala, rutina si anchilozarea sofatului cu ceva miscare, nu suntem porniti pe fapte de vitejie si gura merge cel putin la fel de bine ca picioarele, asa ca Ana saraca nu mai are loc de noi si alege sa stea cuminte si sa se faca mica, mica sub paturica. Stie ea ca se va razbuna mai tarziu intre 4 ochi cu Elena. 

Hoinarii, de acum in formatie completa de 3

Urcam pe o poteca ocolitoare spre statia intermediara a telecabinei, mergem cot la cot cu inserarea si cu ceata si razbim abia pana la 1500 m altitudine. Aici gasim ceva cabanute, acum inchise, gasim un inscris din care reiese ca partia de fata are 11 km lungime si ca ar fi cea mai lunga partie din Austria (asupra acestui fapt trebuie sa ne mai documentam) si Hoinarii, acum parinti responsabili, fac cale intoarsa caci noaptea vine cu pasi repezi. Eu si Radu mai alergam putin in sus si apoi ne intoarcem si noi, coborand cea mai mare parte a drumului pe sau pe langa partie si ne reintalnim cu totii abia aproape de masini, pe asfalt. Incheiem ziua la caldura, savurand una sau mai multe beri ce ne trimit repede la culcare.

Pentru duminica avem planuri mari. Vrem sa vedem cum arata cu adevarat muntii astia, pentru ca ieri nu am avut timp decat sa le batem la usa. Stim padurea, dar vrem sa ajungem la stanca si de ce nu, poate chiar la zapada. Si totul se aliniaza, soarele ne face cadou o zi aproape varatica dar pastreaza pentru noi cerul azuriu de toamna la care asorteaza primele frunze galbene. Noi urcam usurel din Hallstatt, initial pe un drum forestier si apoi pe o poteca ce serupuieste indelung, caci intre noi si cabana de la 1884 m altitudine, e o respectabila diferenta de nivel de 1400 m.

Traseul nostru: Hallstat- Wiesberghaus-Simonyhutte-
Hoher Trog-Wiesberghaus-Hallstat

Si astazi ne bucuram de munte in 5, dar Ana a inceput sa ne invete jocul si din cand in cand isi cere drepturile... Atentie, afectiune, libertate de miscare, umbra, mancarica buna, scutec curat. Ce numai noi sa avem pretentii de la ea sa stea cuminte? Trebuie sa dea si mami si tati ceva la schimb.

Drumul pana la Wiesberghaus (1884 m) se desfasoara mare parte prin padure si abia putin inainte de cabana se mai deschid putin perspectivele. 

Deasupra funicularului cu care erau transportate alimentele la cabana

Citeste mai departe...

Froschradweg

De data asta, de la Radu citire:

Un pic mai multe poze aici.

Am zis ca daca tot am luat de la mike ultimele jurnale, totusi sa ma contribui si eu cu cate ceva la povestirea turelor din ultima vreme. Legat de titlu, stau putin sa ma gandesc la ce s-au gandit cei care au denumit pista de biciclete asa, pentru ca totusi nu cred ca e cel mai potrivit nume daca vrei sa atragi turisti. Totusi era una din pistele cu cele mai multe stele din Sachsen, mai bine zis undeva in nordul Sachsen-ului, destul de aproape de granita cu Polonia [n.a. s-au gandit la broaste evident, pentru ca Frosch in germana inseamna broasca; ce e drept sunt ceva lacuri si balti in zona, dar eu nu am vazut nici macar picior de broasca].

Pista broastei (cu dedicatie pentru Muha).

Inspirati de jurnalele scrise de Claudia, si de mica aventura cicloturistica pe care au avut-o zilele astea pinguinii, si oarecum plictisiti de mini-rutina ultimelor weekenduri impartite intre catarat si alergat sau catarat si bicicleta, privirile ni s-au indreptat si noua weekendul acesta catre a tura mai lunga cicloturistica. Si dintre multele posibilitati, am ales Froschradweg-ul, intr-o zona ceva mai salbatica in care nu mai fusesem pana acum, nici prea aproape nici prea departe.

De multe ori la munte treci prin momente in care ai vrea sa faci alte activitati, si mi s-a intamplat de multe ori cand eram legat cu sforile de un perete sa tanjesc dupa libertatea alergarii, sau cand alergam sa-mi doresc sa am o bicicleta in momentul respectiv, sau atunci cand eram pe bicicleta pe un drum monoton sa-mi doresc aventura unui traseu de catarat. La fel cum iarna astepti vara, si toamna ti-e dor de verdele crud al primaverii. Si totusi cheia e in diversitate, si la fel ca si cum sunt recunoscator ca m-am nascut intr-o tara cu 4 anotimpuri, la fel de multumit sunt si de faptul ca ai dupa ce sa tanjesti in diferite momente.

Astfel incat weekend acesta am ales cicloturismul. Si ziua de sambata a inceput cu aceasi plecare deloc matinala care ne-a caracterizat in ultima vreme, astfel incat abia in jur de 12:30 era pe biciclete pregatititi sa exploram necunoscutul, in cazul respectiv mai degraba sa incercam sa gasim o anume pista de biciclete intr-un oras marisor- Hoyerswerda (un oras ce numai nume nemtesc nu mi se pare ca ar avea, n.a.).

Pana la urma o gasim, si urmam pista de bicicleta printr-o zona destul de salbatica, acoperita de paduri intinse, printre lacuri imense si printre satuce rasfirate pe ici pe colo. E perioada in care merii dau in parg, si cum oamenii au o multime de meri plantati pe marginea drumului nu ne sfiim sa incercam diferite sortimente, unele mai dulci, unele mai salbaticite, fiecare dupa cum s-a nimerit.

Incercand merele.

Prima parte a zilei pedalam printr-o atmosfera de toamna veritabila, cu un cer destul de plumburiu si cu un vant prielnic de data aceasta. Trecem printr-o multitudine de sate, cu multe case "la rosu", cu pereti rosii de caramida, si felul in care arata satele mai mult sau mai putin pustii de oamenii imi aduce putin aminte de o atmosfera luata din romanele lui Dickens. Tura e in schimb un prilej bun de facut poze, si de fiecare data dupa o tura de bicicleta mi se pare ca numarul de poze interesante e mult mai mare decat la o tura de catarat. Pur si simplu vezi mult mai multe locuri, in ipostaze diferite si sub o lumina care poate sa varieze destul de mult.

La fel ca si prin alte parti din Germania, am ramas surprinsi de felul in care arata casele. Majoritatea aratau fix ca si casele de jucarie in momentul desfacerii cadoului, extrem de ingrijite de parca asta era ocupatia principala a oamenilor care locuiesc acolo. Nenatural de ingrijite, si desi probabil joaca un rol foarte important si puterea exemplului, parca totusi aratau toate mai mult ca o suburbie decat ca un sat de la tara. Totusi mai erau si exceptii, si mai gaseai gospodarii cu gaini, gaste, capre, tractorase si alte masinarii, dar in general erau exceptii.

Cam trista existenta de oaie priponita.

Citeste mai departe...

In Harz cu bicicletele

Mentiune: Weekendul asta nu am avut material de blog (suna ca si cum ar scrie Suca); nu ne-a prins noaptea, nu ne-am ratacit. Asa ca o sa fie un RT scurt.

De cand am facut cunostinta cu Harz-ul-muntele asta rasarit din mijlocul campiei, ne-am gandit ca e un loc potrivit de venit cu bicicletele. Exista mult mai multe puncte comune in relatia Harz-bicicleta decat in relatia Harz-alergat. Pe drumurile principale (destul de denivelate fata de oferta clasica din nordul si estul Germaniei) asfaltul este bun, traficul redus si o cursiera e numai buna. In plus din Wernigerode pana pe Brocken strangi cam 1000 m diferenta de nivel ceea ce nu e tocmai rau pentru oferta din zona. Daca n-ai cursiera poti sa iti alegi o ruta cicloturistica mai pe dealuri...si asta trebuie sa fie frumos. Si daca ai niste niste struto-camile ca ale noastre bune la orice dar fara sa exceleze intr-un domeniu anume, atunci poti inclusiv sa intrii mai in inima padurii caci oferta de drumuri forestiere, poteci pentru toate gusturile si puterile este extrem de bogata. 

Noi, astfel echipati am combinat cate putin din toate: si forestiere, si poteci si o coborare lunga de final pe asfalt.

Citeste mai departe...

Cu gandul la UTF

Jurnal Radu

Weekendul asta am plecat departe de Berlin. Cu gandul si cu dorinta am plecat hat-departe, 1500 kilometrii mai la est. Cu corpul doar vreo 250 de kilometrii. Picioarele au alergat pe potecile din parcul natural Sächsische Schweiz, sufletul meu a fost in Fagaras.Ochii au urmat marcaje ciudate- benzi rosii orizontale, imaginatia le facea verticale. Pacat ca imaginatia nu a fost intr-atat de puternica incat sa stearga de pe retina padurile nesfarsite prin care alergam si sa mai ridice "muntii" astia cu vreo 2000 m.

Weekendul asta nu am mai suferit in tacere ci am dat amandoi glas regretului numit UTF. Pentru amandoi aceasta era povestea din care vroiam sa facem parte. Un traseu demult ravnit, oameni deosebiti implicati in participare, totul gandit minutios, colegi de traseu unul si unul, atmosfera, pasiune pentru munte. Acolo toti cei care au venit iubesc muntele, gasesc inspiratie si forta, determinare de a merge mai departe atunci cand te-ai opri.

Daca doar as fi pronuntat in iulie cuvantul UTF as fi aprins cu siguranta imaginatia Claudiei si am fi pornit amandoua cu teama si entuziasm pe acest drum (cel putin asa imi imaginez pentru ca nu am pronuntat deloc acest cuvant dar simt ca as fi gasit in Claudia din nou un partener ideal). Asa simt, asa imi spune inima. Ture de alergat la munte, planuri, strategii si un concurs ce avea de toate, pentru fiecare dintre noi. Ma si vad alergand usurel pe creasta si Claudia topiand in jurul meu cu domnul G si facand macro la floricele. Bucurandu-se ca e mult de urcat si nu chiar asa de mult de alergat. Bucurandu-se ca e mai mult o tura de treking rapid decat un concurs si reamintindu-mi mereu ca mai trebuie sa pastram resurse si pentru a doua zi. Si pentru acest traseu sunt sigura ca ar fi indurat in tacere chiar si forestierele sau portiunile de asfalt. Ar fi fost un excelent inceput de concediu pentru Claudia si un frumos sfarsit de concediu pentru mine.

Dar iata ca acum Claudia bicicleste pe undeva pe drumurile asfaltate din sud-vestul tarii sau poate chiar pe la vecini, iar noi, in sfarsit noi am reusit sa schimbam drumurile forestiere din Harz pe care ne-am omorat picioarele weekendul trecut cu niste poteci frumoase prin padure, prin parcul natural Sächsische Schweiz. Ca sa ma imbuneze Radu pregatise un plan de vis. Sambata catarat in Bielatal, duminica dimineata o tura de alergat si dupa-amiaza un popas turistic in Dresden.

Este inutil sa va mai spun ca planul de acasa nu s-a potrivit cu cel din targ pentru nimic in lume, dar in egala masura a iesit un weekend chiar fain daca reusim sa dam de-o parte fantoma numita UTF care ne tot bantuia.

Samabata la pranz (ca acum numai asa incepe ziua noastra) am ajuns in Sächsische Schweiz si am constatat ca dimineata a plouat. Deci schimbare de plan.

Pe gresia din Elbsteingebirge nu se catara dupa ploaie. Asa zice regula si unde-i regula nu-i tocmeala.

Asa ca azi alergam.

Acum sincer, daca nu veneam aici cu pasiunea pentru alergat, cred ca ma urcam pe pereti. La propriu. Sau ma apuca si pe mine pasiunea lui Suca pentru bicicleta. Motivul este simplu:o retea nesfarsita de poteci, ce nu acopera o diferenta prea mare de nivel, la nivelul padurii cu cateva perspective de ansamblu de pe fiecare "stanca".

Citeste mai departe...