Dezmortirea de primavara in ceea ce priveste trail-runningul va ajunge in scurt timp sa poarte un singur nume:
EcoMaraton.
Stateam acasa si ma uitam cum de la zi la zi locurile disponibile se imputineaza si ma gandeam, uite domne’ cati oameni dornici de miscare...Sau sa fie oare ospitalitatea gazdelor, sau faptul ca la Moeciu putem regasi primavara pierduta de la oras?
Fiecare din cei aproape 700 de oameni care au luat sambata dimineata startul au avut motivul lor propriu si personal. 700 de motive, de aspiratii, de zambete, mult elan si 700 de perechi de picioare pregatite sa alerge: pe asfalt, pe drum forestier, pe poteci, prin padure, printre case, prin fanete, la urcare sau la coboare. Si mai ales sa se simta bine....
Dupa cele 3 maratoane de anul trecut mi-am fixat pentru anul acesta un obiectiv maret! O sa radeti. Nu e niciun loc pe podium sau vre-un timp X la sosire. Mi-am promis ca o sa invat sa ma hidratez si sa ma alimentez corect in timpul concursului.
Asa ca am schimbat multe. De la haine, la accesorii, alimente si chiar strategie. Am renuntat la pantalonii rosii si la tricoul rosu, largi si comfortabile si am trecut la colantii in care am inceput sa ma simt atat de bine si la alergat si la bicicleta si la un tricou de ciclism cu buzunare la spate in care sa organizez tot ce am nevoie. Am inlocuit si vechea borseta care era incapatoare, dar nu avea acces rapid la bidon cu una mai potrivita, pentru a putea avea la indemana intotdeauna bidonul si sa nu ma mai opresc sa scot sticla de jumate de apa, sau chiar sa ma multumesc sa nu mai beau deloc. Si mai ales am inlocuit batoanele cu gelurile, dupa ce am gasit unele cu care ma inteleg bine, si mi-am promis sa nu mai astept pana se termina gazul, si abia apoi sa realimentez cu un baton care se mesteca oricum greu.
Pe partea de strategie, am zis ca as putea avansa de la coada plutonului, mai pe la mijlocul lui,la start....
Si in final,pentru ca acum stiam traseul, sa imi conserv energia si pentru final, si sa nu merg la rupere pana nu mai pot (pe la jumatea buclei 2 de obicei se termina energia) si sa ma tarai ca vai de capul meu inca o bucla.
Bun toate fiind clare in minte, pe 7.05.2011, la ora 9 si cateva minute se numara si se pleaca.
"Every morning in Africa, a gazelle wakes up. It knows it must outrun the fastest lion or it will be killed. Every morning in Africa, a lion wakes up. It knows it must run faster than the slowest gazelle, or it will starve. It doesn't matter whether you're a lion or gazelle - when the sun comes up, you'd better be running."- citat de pe un panou oficial dedicate alergarii
Mai intai asfaltul din sat, si apoi forestierul. In total 3.2 km. Anul trecut, pe aici, credeam ca mor si ma intrebam deja cum o sa alerg eu 40 si ceva de kilometrii. Anul asta nu am mai crezut ca mor ci am luat-o metodic. Tot astept sa ii vad pe Em si pe Mariana ca ma depasesc, dar nu se intampla asta. In schimb sunt depasita de multi altii, care alearga mult mai bine pe plat decat o fac eu. Se termina casele, ajungem in poiana unde am pus corturile cu pinguinii anul trecut, cand i-am adus sa descopere dealurile de la Moeciu si am descoperit si noi un traseu foarte frumos peste muntele Bucsa. Tot
atunci m-am dat si cu bicla pe dealurile de la Moeciu, cu Radu, am facut un superb foc de tabara si am baut cu totii Jägermeister.
Trecem in final “Poduletul peste Moiecelul Cald” (doamne cat de frumos si candid suna cuvintele astea) si incepem urcarea. Stiu ca avem de urcat dar nu stiu de ce aici nu trage motorasul. De fapt trage, dar nu suficient. Depasesc si sunt depasita cam cat depasesc, dar eu stiam ca merg mai bine, ca depasesc la greu pe urcari, ca pot sa ma tin chiar si de Radu daca nu trage pentru concurs... Pana la urma imi pica fisa:
1. nu am luat nimic energizant inainte de start (si sunt sigura ca multi au bagat ceva energie inainte)
2. nu mai sunt in coada plutonului, si pe aici, oamenii sunt la nivelul meu.
Asa ca ma tarasc la deal impreuna cu plutonul.
In PC1 ma intalnesc cu Claudiu. De fapt il vazusem ca m-a depasit la “Podulet”. El pleaca, eu ma opresc asa cum mi-am promis si beau. Anul trecut nici nu m-am uitat la punctul asta de alimentare. Anul asta ma hidratez cu 1 pahar de apa. Ba chiar, incercand sa compensez lipsa de energie de la start incerc sa mestec 1 bucata de baton de la Sponser, dar nu prea ma impac cu el, fiind cam greu de mestecat.
Intram pe marcaj BR si urmeaza coborarea, si aici ma depaseste Mariana asa cum ma asteptam. Deci a fost chiar in spatele meu, ceea ce inseamna ca a urcat chiar bine. Aveam sa descopar ulterior ca secretul a fost un activator :). Bucata pana la Scoala din Fundata, imi place in mod deosebit. Iarba de un verde crud, terenul destul de plat (sau cu diferente mici de nivel)...Recuperez si ma repozitionez in spatele Marianei cu care mai schimb o vorba doua. Scoala din Fundata, jumatate de gel, regulamentar si lichide. Vine si Em care e rosu la fata ca un rac. Nu ma indoiesc, asa sunt si eu . Apoi plec iarasi in urmarirea Marianei, pe care o prind repede din urma si mai alergam impreuna o portiune. Nu mai stiu cand ma despart de ea si nu uit sa ii strig sa bage activatorul pe urcarea spre Cheile Gradistei. Ne strecuram pe ulite si printre case, prin niste locuri care mi-au devenit atat de familiare, caci dupa ce le-am descoperit (acum 1 an), am revenit de inca 3-4 ori pe buclele maratonului, in plimbari,
cu bicicleta sau cu piciorul, cu
familia sau prietenii, si chiar intr-
o tura de initiere organizata pe
CRPO.
Ne apropiem in pas alergator, de ultimii kilometrii si intram pe Poteca lui George. Aici ma enerveaza borseta si ma opresc sa o asez mai bine. Imi aduc aminte de ultimile serpentine anul trecut si cu cata grija coboram pe aici ca sa nu imi fac genunchiul sa sufere.Acum, fara mila, o tin tot la vale si zburd cu betele. Am castigat mult la partea de coborare in ultimul an, de fapt, a fost principalul tel pe care l-am avut prin turele la munte, sa ma obisnuiesc sa cobor mai repede si cu mai multa incredere. Nu musai sa depasesc dar macar sa nu pierd cu usurinta pe coborare, tot ce, cu greu, am dobandit pe urcare. Ajungem in Moeciu, si trecem prin Poarta. Anul trecut ma dadeam de ceasul mortii ca atatia oameni au terminat si merg sa manace paste,dar eu trebuie sa merg ca nebuna inainte. Anul asta nu ma mai dau de ceasul mortii, ba chiar ma incearca un fel de frica/emotie/nerabdare caci vreau sa ajung mai repede la urcarea spre Cheile Gradistei. Mi se pare ca asta va fi punctul cheie al concursului, o urcare lunga si prafuita pe care inca nu stiu cum voi putea sa o abordez (alergand, mergand???).
Pana una alta, daca anul trecut dupa prima bucla, batea vantul pe aici, pe dealuri, anul asta e mult mai multa animatie. Ma strecor printre garduri si imi aduc aminte cum impingeam asta toamna bicicleta pe aici.
Si atunci a fost greu, ca trebuia sa mai tarai dupa mine 13 kg, si acum imi e greu. Atat de greu, incat atunci cand sunt strigata din spate de o voce straina, nici nu am puterea sa intorc capul sa vad cine este. Ma multumesc sa intreb: “Cine esti?” , si constat ca in spatele meu merge Andrei, cu care m-am mai tot intalnit prin Retezat sau prin Ciucas (la
maraton), unde a fost arbitru de traseu chiar pe varf! Nu prea am energie sa schimb multe vorbe si ma intreb unde e gelul acela pe care l-am halit la plecarea in bucla 2 si de ce nu isi face efectul. Se termina in final si coborarea, si ajungem la crucea aceea care de gand am vazut-o ma trimite cu gandul la poezia lui Eminescu:
“
Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor” (nu la marginea marii, cum spune poetul, ci aici, aproape de sat, sa ii aud zarva si zgomotele, sa privesc copacii cum infloresc, inverzesc, se scutura sau tin piept iernii, sa vad muntii cum isi schimba vesmintele anotimp dupa anotimp).
Pe aici am fost si cu bicla anul trecut, si ce-am mai pedalat pe dealuri...
Ajungem si la adapostul pentru cai, unde de fiecare data cand nu era concurs, gaseam o herghelie frumoasa de cai superbi, bine facuti, liberi, care se bucurau sincer de spatiul imens ce le era harazit. Acum sunt inchisi sau poate nu sunt aici, dar imaginea lor e intiparita deja pe retina.
Em merge tot in spatele meu, si ii sugerez sa mergem impreuna, e mai simplu si mai frumos, si mai scurt in doi. Imi spune ca are crampe si ramane ca la punctul de alimentare sa ii dau ceva medicamente.
Coborarea spre asfalt e din ce in ce mai aproape, stiu locul unde poteca se rupe de drumul lat de pe Culmea Lunga si traverseaza faneata oamenilor. Si coborarea se scurge repede, mult mai repede si mai natural decat anul trecut cand m-am chinuit atat pe aici caci mi se parea teribil de accidentata pentru genunchiul meu sensibil.
Si iata-ma la punctul de alimentare, unde termin si al doilea gel. Imi reiau propunerea catre Em, sa mergem impreuna, dar ma goneste sa ma apuc de drum, ca de va fi bine, ma prinde el din urma.
Asta si fac pana la urma, si cum pauza a fost mai lunga decat m-am asteptat si as fi avut nevoie, am reusit sa ma si odihnesc putin asa ca ma pun pe alergat. Pe langa mine, nu mai alearga nimeni, toti merg alert, cu sau fara bete. M-au depasit multi cat am stat la punctul de alimentare, asa ca pornesc cursa de recuperare. Initial ma gandisem sa alerg tot drumul, dar stiu cat de greu a fost anul trecut si cum s-a terminat brusc gazul pe la jumatate, ramanand doar o lupta nesfarsita cu praful si caldura pe ultimii 2 km. Asa ca acum schimb strategia. Sper sa alerg primii km, care sunt mai domoli pana la partiile de biatlon si de acolo sa merg. Pana la urma a rezultat un fel de alergat pe bucatile de fals plat si mers pe bucatile in urcare. Asta si pentru ca praful de la masini, imi intra pana in fundul plamanilor cand alergam...
Totusi cu strategia asta am recuperat cam tot ce pierdusem pe cei 2 km de plat de la Coltul Zilistea si la ultimul punct de alimentare. In plus, ma simt oarecum usurata, stiu ca ce a fost mai greu a trecut, si desi la vale kilometrii se scurg greu, totusi am chef sa alerg, si asta e bine!
In aer se simte caldura dogoritoare si organismul meu tot cere apa. Asa ca eu cred, ca e timpul sa vina ceva apa si de sus. Mai ales ca peste Bucegi incepusera sa se adune nori consistenti.
Rugaciunile imi sunt ascultate si pe ultimile minute din bucla 2 incepe sa ploua. Haide ploaie, spala-ma, curata-ma, reimprospateaza-ma si mai ales, usureaza-ma de toata sarea de pe fata, pe care o simt ca o masca, imobila, ce plesneste la fiecare contractie a orbajilor. Si in plus e atat de concentrata, atunci cand imi ajunge pe buze...!
300 m de asfalt si din nou punctul de start/sosire.
Incep al treilea gel si plec in bucla 3 sa dau piept cu zidul. Ar cam trebui sa vina pe la kilometrul 30 si ceva...Anul trecut, m-a prins pe urcarea spre “La Bisericuta” si stalp si umbra si racoare mi-a fost un brad batran.
Bucla 3 incepe conversand cu cativa colegi de cursa despre traseul ce va urma, lungime, diferenta de nivel etc. Urcarea e lunga pana la Bisericuta si nici anul asta nu am avut energie sa o alerg :). De fapt nu cred ca voi avea vreodata, numai daca urcarea asta e la inceput de maraton.
 |
| Peisaje de pe bucla 3 intr-o tura tomnatica |
Dupa ce se termina urcarea ma opresc sa termin gelul...trebuie sa fie in plin efect la urcarea spre Gutanu. Asa ca aici ma intrec multi. Impacata oarecum cu situatia, dau peste batranica de anul trecut, si desi nu am nevoie neaparata de apa, caci urmatorul CP oficial e aproape, ma opresc sa stau de vorba...chiar nu pot sa trec asa, pe langa ea! Asa ca beau un pahar de apa (din carafa rece), bomboanele sunt tot acolo pe masa, vorbim de sanatate, zic sarut-mana si plec pe drumul meu. Care acum coboara...La drumul forestier imi iau revansa fata de anul trecut si alerg. Chiar daca il alerg incet, nu mai merg la bete, si chiar se scurge mult mai repede.
Km 34. Ultimul pahar de apa si hai la deal. O iau temenel fara sa imi pese ca sunt depasita. Stiu ca drumul este lung in fata...Mai schimb o vorba, imi reglez respiratia, calc pe toata talpa. Deja stiu urcarea asta, am facut-o de 3 ori, asa ca pot sa spun oricand cam cat % mai am pana in Poiana Gutanu. Asa ca metodic ajung in Poiana Gutanu unde....ninge.
 |
| Poiana Gutanu la sfarsit de aprilie 2010 |
Imi pare sincer rau de oamenii care trebuie sa stea aici, in post si nu mai preget si o iau la vale. 7 km de coborare...Pe care trebuie sa ii cobor fara sa ma opresc. Ei, ia sa vedem daca poti, Mihaela...Cam atata alergi tu in parc, cand iesi cu Mariana, dar acum, la sfarsit de maraton, poti sa ii mai alergi fara pauza?
Incep optimist, pe drumul lat si placut, pe iarba, cu toata ninsoarea care imi intra in ochi. Stiu drumul aproape cu ochii inchisi dar marcajele sunt foarte bine facute. Ma simt minunat, ma intreb daca dupa 2-3 km, nu o sa imi cada picioarele de la cursa asta nebuna,dar acum e super. Piciorul asta lung, il iubesc, e bucata cea mai placuta din toata cursa si pe ea am asteptat-o, pentru ea mi-am calculat energia. Si alerg, si la deal, si la vale. Nu am pe nimeni inainte mea de care sa ma tin, dar am pe cineva care ma urmareste in spate. Totusi locul nu conteaza, nu ma bat pentru podium, doar timpul meu conteaza. Si starea de bine. Trec si de bifurcatia spre Simon, unde BR se desparte, de locul unde ne-am ratacit cu Pinguinii (de fapt i-am pierdut pe Andrei si Claudia), apoi bradutii prin care am navigat cu atat arta asta toamna, noaptea, cu o frontala chioara si ultima bucata de padure, podul si asflatul.
Sunt stoarsa, nu mai am putere sa mai sprintez asa cum am facut-o anul trecut desi ma bucur la fel de mult, dar am tras mult mai mult de mine, si cel putin, coborarea asta fara pauza, m-a lasat fara picioare. Imi primesc medalia, si apoi rasplata de a sta in fund.
Curtea in care avem masina e strategic pozitionata, chiar in locul in care concurentii intra pe asflat asa ca printre icnetele inerente cand trag hainele curate pe mine, mai apuc si sa alerg sontac, sontac sa ii incurajez pe Em si Mariana, cand vin, rand pe rand.
Apoi stam la EcoKids, merg cu Em sa mancam paste (excelente pastele, minunant cozonacul, remarcabila ospitalitatea oamenilor), venim si ne ascundem sub umbrela sa ii incurajam pe ultimii sositi. Ei sunt adevaratii eroi, cei care vin dupa 9 h si care anul acesta au prins ninsoare ore bune, caci am uitat sa zic, in Moeciu ninge deja ca in povesti si pe dealurile din jur s-a depus un puf de zapada proaspata.
Festivitatea de premiere este greu de indurat in picioare si ma tarasc pana la masina, de unde nu ma mai ridic decat la Bucuresti.Evadez in pat, bucuroasa ca nu m-am inscris la
Marea Noroiala, dar tinandu-le pumnii prietenilor mei.
Concluzii?
-Pai organizarea minunata, pachetul de concurs bine pus la punct, marcajele foarte bune, voluntarii-cu totii foarte implicati.
-Despre mine? Pe traseu ziceam ca e ultimul maraton la care particip-dar asa zic tot timpul. Pana la urma, dintr-un motiv sau altul ajung sa ma inscriu la urmatorul...Nu stiu ce o sa fie pana la anul, dar sigur voi reveni pe munte, in pas alergator!
There are as many reasons for running as there are days in the year, years in my life. But mostly I run because I am an animal and a child, an artist and a saint. So, too, are you. Find your own play, your own self-renewing compulsion, and you will become the person you are meant to be. ~George Sheehan
