Semimaraton Hercules 2012

E o zi linistita de dimineata, o dimineata ciudata in care am timp si nu ma grabesc la serviciu. Cum imi savurez ultimele minute de somn, stau si ma gandesc ce ar fi de spus despre weekendul de la Hercules. Nu am fapte de vitejie, nu am facut nimic deosebit, nu am descoperit locuri noi caci despre Cernei am mai scris in nenumarate randuri pana acum, Claudia a povestit concursul, mie ce imi mai ramane?

Apoi usor usor inteleg ca si mie imi raman multe de spus.

A fost un weekend plin si desi nici faptele nu au lipsit, sentimentele au prisosit.

Cum spuneam in comentariul de la postarea Claudiei, am ajuns in niste munti dragi mie, cu sotul si cea mai buna prietena, am fentat ploaia, am alergat-ceva ce nu am mai facut cu atat patos de la inceputul sezonului (din varii motive), am incurajat alti prieteni, ne-am vizitat parintii, ce mi-as putea dori mai mult de la un weekend? Nimic!

Fericirea mi se citeste pe fata

Citeste mai departe...

Bucegi cu lapte

Meniu: Jepii Mici cu lapte

              Babele cu cer albastru
              Plaiul lui Pacala cu ploaie
              Poiana Stanii bine insiropata la desert

Ei...ce v-ati impacientat asa ca nu intelegeti nimic? Aveti "putintica rabdare" si va spun toata povestea.

Pana una alta un preview: Pe platoul pustriu, alergatoare de ocazie (Claudia) cu privirile pierdute spre alte zari

Traseul: Busteni-Jepii Mici-Cabana Caraiman-Cabana Babele -Pestera (CA)-Piatra Arsa-Piciorul Pietrei Arse-Poiana Stanii (BA)-Poiana Tapului (PG)

Echipa:  echipa fantastica de la 7500: eu si Claudia

Dis de dimineata pe strazile pustii ale Busteniului

Si se facea ca printr-o aliniere a astrelor si din cauza inceptului matinal al semimaratonului organizat de CPNT in Brasov, eu si Claudia, debarcam in Busteni (cu ajutorul lui Cosmin) la incredibila ora 7.30.

Deci sa ma intelegeti-la ora aia nu reusesc sa plec nici la serviciu in fiecare zi iar in Busteni nici nu erau deschise decat cateva magazine si la Fornetti aveau niste chestii ramase din ziua anterioara!

Bucegiul arata misterios invaluit in fuioare de ceata. Plecam spre Silva si ne oprim la intrarea in Jepii Mici. Long time no see (de acum 2 ani de la 7500). Totul musteste de apa in jur.

Ne echipam si la  7.50 o taiem din loc. Jepii Mici arata intr-un mare fel azi dimineata. In primul rand sunt pustii. Apoi sunt plini de apa si plini de verde.

Aici plini de apa

Citeste mai departe...

Chile-tema de casa

Poate la un moment dat ne vom plimba si noi pe bicle pe aici:

a story for tomorrow. from gnarly bay on Vimeo.

Citeste mai departe...

Imagini intr-un ciob de cer

Afara e noapte si aerul este curat dupa ploaie. A turnat din cer, ploaie de vara cu bulbuci cam 15 – 20, poate chiar  30 de minute. Acum s-a oprit si incercam sa ne mobilizam sa ne pregatim dormitorul pentru diseara. Pana una alta dau o raita in padure, cobor pe micul drum de pamant pe care nu merg acum prima oara, in cautarea unui brad propice. Dar ochii raman agatati de o arcada…e o arcada mica, in spatele careia domneste un albastru inchis dar limpede, in care se oglindeste triunghiular muntele. Sunt intrigata de descoperire pentru ca arcada asta nu a fost niciodata aici…Nu imi dau seama de unde a aparut pentru ca stancile sunt mai incolo, aici nu e decat padure. Si in plus nu imi amintesc sa fie vreo platforma aici de pe care sa ai asa deschidere…belvederea a mai departe. Totusi, desi raman agatata de realitate, ceva ma cheama, ma atrage in necunoscut. Pasesc prevazatoare spre arcada, pas cu pas, pentru ca vreau sa inteleg...Sub noi e mare de nori? Si de cand sunt norii atat de albastrii si de imobili?

Ajung pe margine si descopar ca stau pe marginea unui ochi de apa format in pamantul reavan de la ploaia torentiala. Umbra mea nu se vede pentru ca e inghitita de umbra mare si neagra a bradului din spate, care asa triunghiular cum este, poate fi lesne confundat cu un varf. E umbra marelui varf...Viata mea are sens in umbra muntilor. Acolo este libertate, acolo este dragoste, acolo este sensibilitate, acolo e curaj si intelegere. Stiu ca oricum vom face, vom trai cu muntele in suflet si vom tanji si vom munci sa ne intoarcem la el. Pentru ca parca doar acolo prindem sens. Suntem niste copaci cu tulpini inca firave dar cu radacini puternice, ce odata ce s-au incovrigat pe dupa stanci si au ajuns  la un fir de apa, s-au pietrificat si copacul lor si-a gasit rostul.

Si noi ne gasim rostul in fiecare weekend, cu fiecare loc nou sau vechi in care mergem. Pentru ca nicio zi nu e ca alta si trairile, oamenii, vremea sunt diferite de la zi la zi, de la saptamana la sapatamana, de la luna la luna.

In mod cert, rostul nostru e pe munte (multumim Claudia)

Astfel sambata am plecat pe biciclete din Zarnesti,impreuna cu Laviniu, Irina si Vlad intr-o tura usoara, fara pretentii pe urmatorul traseu: 
Zarnesti-Poiana Marului-Sinca Noua-Holbav-Vulcan-Tohan-Zarnesti, cam  60 km si fara prea mari diferente de nivel, pe drumuri asfaltate sau drumuri de tara.

Bike route 1575469 - powered by Bikemap 

Ne bucuram de padurile cu verde crud, de umbra copacilor aruncata generos peste noi, de urcarile scurte, de coborarile in viteza, de drumul cu trafic putin. Momente de pauza sunt multe, pentru ca Radu si Vlad au DSL-urile cu ei si ne tot trag in poze si cand nu ne trag in poza, atunci ne regupram noi, si tot asa.

Spre Sinca Noua

In Sinca Noua urcam pana la bisericuta de lemn si hoinarim putin prin cimintirul de acolo. Cruci noi si cruci simple si vechi “dintr-un lemn”. 

Asa mi-ar placea sa arate locul meu de veci

Morminte uitate intr-un colt, cucerite de iarba, altele ingradite, umbrite de tei ori decorate cu flori...E o mica gradina aici. Narcise, lalele, irisi toate vegheaza linistea. Nici noi nu o tulburam ci ne asezam obositi la umbra pe treptele racoroase. Slujba s-a terminat, biserica e inchisa dar au ramas lumanarile, marturii calde ale trecerii oamenilor pe acolo.

Bisericuta de lemn din Sinca Noua

Eu cu Radu si cu Vlad plecam si spre Viaductul Podul Ilii si drintr-o data ideea unei ture pe bita ne incolteste in minte.

Citeste mai departe...

Eco, alergare si recuperare

Cu Eco am mai bifat o premiera. Dupa ce anul trecut am bifat primul meu abandon la Garboavele, anul asta am bifat si primul DNS...A fost o mare proba de vointa sa ma abtin si sa nu iau startul nici la cross si nici la maraton, dar stiam ca daca o fac, desi aveam sa termin in timpul limita, aveam si sa fortez si am zis ca mai bine stau naibii cuminte. Nu a fost deloc usor sa stau cuminte, a fost bine macar ca am avut multa lume de incurajat: Radu, Cristi, Claudiu, Cristina, Corina si multi altii pe care ii stiu de la concursuri. De fapt i-am intalnit pe toti la pod, la final de bucla 2, unde functionam pe post de semafor. Au mai fost si multe alte figuri cunoscute care au participat la cross, dar eu mi-am facut veacul pe traseul de maraton caci functionam si ca suport tehnic pentru Radu, de care sunt foarte mandra pentru ca a mers excelent. M-am bucurat in bucla 1 cand a venit bine, am stiut in bucla 2 ca va face un concurs bun si i-am tinut pumnii pe ultima bucla. Si pana la urma nu cred ca a mai mers vreodata atat de bine....Intre noi fie vorba s-a mers oricum foarte bine, timpii sunt putin din alta lume...cel putin o lume paralela cu mine.

Oricum tot stand eu acolo ca si semaforul am avut o adevarata lectie despre ce inseamna a incuraja niste participanti si am mai inteles ceva...eu nu sunt facuta sa stau locului, ca voluntar. E prea putin de munca raportat la cat sunt obisnuita sa dau din mine la un concurs. Sincer la un concurs e foarte multa durere-gratuita. Ba nici gratuita nu e, dai chiar bani ca sa te “bucuri” de ea. Dar asta e doar o aparenta. Insa eu nu pentru durere vreau sa alerg ci pentru momentele minunate in care se aliniaza planetele: traseu frumos+ stare fizica si psihica buna+ muzica buna.

Duminica am profitat de starea de “impuscat” a lui Radu (care nu era chiar atat de grava) si mi-am zis ca acum e momentul sa il alerg si eu putin. Asa ca am iesit la alergat in padurea din spatele casei de la Izvoru. Asa, usurel, cat sa nu fortez, cu cateva pauze, pe un pamant placut la adidas. Mi-a placut si nici bilantul luni dimineata nu a fost din cale afara de rau…doar vesnicul genunchi intepenit in somn.

Dar luni era o zi mare...In sfarsit am luat taurul de coarne, frustrata ca nu ii mai dau de hac ligamentului colateral si m-am apucat de recuperare. Tratamentul cu indiferenta prescris de Radu nu a functionat. Avantajul e ca stiam si unde si la cine-la Nico, kinetoterapeutul care a recuperat-o si pe Claudia...

Ceea ce imi place cel mai mult in relatia cu un medic sportiv sau cu un kineto/fizioterapeut este ca nu se uita la tine ca la extraterestru cand ii spui ce probleme ai- ca nu pot sa alerg la capacitate maxima...O problema minora raportat la tot ce vezi prin spitale si pe la usile cabinetelor de ortopedie.

Beleaua este ca, tocmai pentru faptul ca e o problema minora nu pot sta locului si ma mananca in fund, mai ales in weekend.

Nico mi-a mai bagat mintea in cap cu multe alte aspecte, unul dintre ele fiind antrenementul de care ar trebui al naibii sa ma tin. Nu de dragul rezultatelor ci de dragul sanatatii mele. La Roma am alergat fara antrenament (o singura tura de 20 km prin iarna si cateva de 8-10 km prin parc si cam atat). Si desi aparent m-am simtit bine, Nico crede ca de acolo a inceput epopeea. Apoi in stilul caracteristic am dat-o cu entuziasm inainte in tura la Slanic. Prea lunga pentru o prima tura de trail-running. Dar entuziasmul nu tine loc de genunchi.

Asa ca acum ar trebui sa imi pun rabdarea la incercare si sa ma fac odata bine. Fara dovezi de voinicie cu urcatul in pedale, dormit cu perna sub genunchi (si e incredibil caci functioneaza mai ales ca eu dorm destul de cuminte de felul meu), purtat genunchiere-cica menajat in urmatoarele 2 saptamani. Si apoi cred ca va trebui sa ma apuc batraneste de treaba. Concursurile in Romania sunt probabil ratate din punctul meu de vedere (oricum nu mai sunt decat vreo doua pana plecam), dar eu am niste munti nou nouti, proaspat scosi din cutie de descoperit si de dragul lor si al meu ar fi bine sa fiu valida.

Citeste mai departe...

1 mai 2012-Isverna- Dolce far niente

Sambata

Plecam la Isverna fara niciun plan. Isverna nici nu era o destinatie la care sa ne fi gandit. Doream o tura de cicloturism si aveam destinatii din care sa alegem. Dar pana la urma din cauza unui gat intepenit am ales un weekend de relaxare, cu tot confortul. Plecam boiereste la ora 13.00 din Bucuresti. Eu si Radu eram tare curiosi sa vedem cum arata Isverna cea de dincolo de munte. Mehedinti ne-a fost drag din prima si pe masura ce am descoperit noi poteci l-am indragit si mai tare. Dar orizontul nostru se limita la traseele cu plecare din Valea Cernei, si pasii nu au coborat niciodata pe partea cealalta, in Isverna napadita de mister. La inceput ma cam dadeam de ceasul mortii caci nu stiam decat de crucea rosie ce cobora din Crovul Mare in Isverna, si mi se parea ca nu prea aveam ce face in zona, dar m-am consolat repede cu potentialul dealurilor din jur ce asteptau sa fie descoperite (a se citi prin care sa ma ratacesc in voie). Tragem la conacul lui Matei din Isverna.

                         

Imi aduc aminte ca din jurnalele sale am aflat prima data despre lumea crovurilor, despre campuri de lapiezuri, poteci intortocheate pe care te poti lesne rataci de nu le stii rostul.

Casa ne primeste goala si linistita si noi ne asternem pe gazonul intretinut de Dumnezeu la o masa de seara, campeneasca cu legume, branza de la localnici (cinste lui Radu) si lapte cald, proaspat muls. Laptele proaspat muls redesteapta gustul copilariei pe papilele gustative si beau cu nesat ca in zilele de vara de la tara.

Eram 6, era racoare, un vag miros de liliac parfuma atmosfera si in spate aveam o casa batraneasca cu un pat ce ne astepta.

It’s all about perfect moments.

Duminica

Pana si somnul a fost de vacanta, astfel incat soarele era deja hat-sus cand ne induram sa iesim la alergat. Aveam in plan sa alerg 2 ore pe ceas: 1 h 15 in sus si 45 de minute in jos, si hotarasem sa explorez drumul spre Beletina, marcat cu TA si proaspat descoperit. Dar numai ce ajung deasupra satului si ma loveste caldura in cap. Soarele arde, umbra ioc, elanul scade vertiginos. Curiozitatea ma mana sa parasesc poteca spre Beletina si sa tin drumul clar ce urca in sus. E prea clar, usor pietros si vreau sa vad unde duce. Partea buna la alergat e ca distanta se acopera rapid si iti permiti sa faci mici ocoluri fara sa iesi prea mult din schema. Drumul in schimb nu e prea prietenos, nu se poate alerga pe el la deal si nu e nici pic de umbra. Ma opresc din cand in cand la umbra anemica a unui arbust si imi fac curaj sa merg mai departe. Pana la urma drumul asta neprimitor se transforma brusc intr-o poteca de pamant si eu ma trezesc in amfiteatrul de care zicea Laviniu ieri si care apare si pe harta lui Leo. Si aici e frumos. Pereti si grohotisuri ce se pravalesc peste mine de pe o laterala. Iarba verde, poteca placuta de pamant, muzica buna in urechi si mai ales copaci infloriti. Aici si doar aici, primavara e putin intarziata si locul e gol acum, e doar al meu. Hoinaresc in sus si in jos, ajung la o casa putin darapanata, alerg printre capite, gasesc o alta poteca ce se pierde usor, usor in vegetatie dar pana la urma ma intorc la copacii mei. Meri, ciresi, corcodusi, ce se scutura intr-o ploaie de petale. Aici ninge cu alb si roz si stau si imi imaginez locul in lumina blanda a apusului. Cobor implinita, cu mica mea comoara in suflet si ajung repede la bifurcatia cu TA, desi drumul nu a fost neaparat placut. Acolo cand vad poiana imensa din fata, plina de soare, ma aciuez la umbra si stau sa ma racoresc, apoi multumita in suflet (dar nu neaparat si fizic) de mica mea escapada, dar lovita de vara, ma intorc spasita in sat. Intru pe alta ulita si nu am in gand decat juma de Cola rece.

Pe ulitele satului, un mos ma intreaba a cui nepoata sunt si unde stau, si curand dau de o fantana cu apa mai buna decat cea de la mine din bidon, care e demult clocita, imi ostoiesc setea, decretand ca nu imi mai trebuie Cola, si ma bucur de ultimul kilometru de asfalt prin sat. De ce ma bucur? Pentru ca urmeaza sa ma tolanesc la umbra pe saturate...

Dar pana la urma ii insotesc pe Oamenii Muntilor la Pestera, la Borcea, la Meserie, ce sa mai luam pulsul satului...

De fapt cu plimbarea asta nu facem decat sa ne pregatim pentru masa copioasa de pranz : oua prajite cu o oala de salata verde si cu o branza delicioasa de la vecini: usor sanatos si racoros. 

Pana la masa de seara studiu individual cu cartile in fata, pe burta, sub cap.

Trekker studiaza zelos intr-o bucatarie traditionala

Ne pregatim pentru o a doua masa, cea de seara cu legume, branza si lapte cald proaspat muls...

E tare bine in concediu...

Luni

A doua zi incepe in casa si continua afara pe prispa in aerul rece al diminetii care nu are neaparat rolul de a te trezi. Poate sa functioneze la fel de bine ca somnifer...

Imi place casa asta. De fapt o gasesc de-a dreptul geniala. Asa, mai la marginea satului, cu dealul in spate, cu prispa la inaltime, de pe care poti sa vezi pana departe, varuita in alb, cu steguletele de rugaciune nepaleze, combinate cu un interior impietrit in timp. Cuptorul varuit, 3 patuturi mici de lemn de parca ar fi interiorul unei camere de papusi, poze de pereti cu bunici in port popular si carti adormite sub praf.

Dimineata incepe cautand umbra, ba langa gard, ba sub pom si tot asa. Studiem, citim, departe de drum si agitatie. Poate nu avem musai spor, dar “environmentul” ne place. Dupa o alta masa copioasa cu paste cu quatro fromaggi plecam la plimbare. Mergem sa ne largim orizonturile. Target: Padurea de Liliac si Cheile Balutei.

... Nici nu e rau in concediu.

Lia si Leo pe bicla, noi in masina, pana in localitatea Ponoare. Parcam langa birtul de la Podul lui Dumnezeu (faina asociere). In primul rand imi place numele-podul lui Dumnezeu –e practic un pod natural (cel mai mare din tara si al doilea din Europa, dar singurul pe care se circula)- o arcada (relicva dupa surparea tavanului unei pesteri, pestera Podului). De pod se leaga mai multe legende, asta si pentru ca relieful carstic a zamislit acolo o alta lume, greu de inteles de oamenii locurilor, si care a dat nastere multor povesti. 

De acolo plecam prin sat spre Padurea de Liliac. Drumul e bun, desi orice masina ce trece, starneste la vremea asta calduroasa nori de paf. Mergem pret de 1 km, pana cand pe stanga gasim o mica troita, iar pe dreapta e o fantana. De aici se poate folosi o scurtatura prin padure (incepe pe stanga drumului) ce taie ceva serpentine. Noi alegem insa sa mergem pe drum. 500 m mai sus gasim o bifurcatie: stanga -Padurea de Liliac (800 m), dreapta- Cheile Balutei (1 km).

Plecam intai spre Padurea de Liliac pentru ca drumul intra in padure si umbra ne reda energiile pierdute. Narile incearca sa prinda din zbor mirosul de mov salbatic dar nu gasesc decat miros de verde crud. Cand iesim din padure, intr-o mica sa, nicio tufa de liliac...Ne oprim tristi pe o banca, cu panoul explicativ in spate si cautam explicatii pentru Padurea de liliac disparuta. E ceva liliac mai jos, dar putin, cateva tufe si un miros vag in aer.

Sunt si cativa copaci infloriti dar drumul ne poarta lin prin natura. Peste doar o saptamana o sa fie Sarbatoarea Liliacului, dar nu o sa fie prea mult de cules. Padurea ca padurea, dar locurile imi starnesc fantastice planuri cicloturistice. Mergem dupa GPS in cautarea unei variante de a cobori in Cheile Balutei si dealuri intregi ni se astern in fata.

Cheile Balutei si traseul cicloturistic spre Bala

Paduri, case, asezari, toate unite prin drumuri de bicicleta. O femeie ne lamureste: Delureni, Branzeni, Gardaneasa-atatea denumiri autentic romanesti. Primavara e superb pe aici, toamna trebuie sa fie la fel. Culorile vor da un alt farmec locurilor, dar oamenii vor ramane aceiasi.

Pentru ca omul sfinteste locul. Omul a plantat firele acelea plapande de liliac pe marginea drumului, sustinute de araci, ce cu voia Celui de Sus va da un drum de liliac. Oamenii isi ingroapa mortii in cimitire mici, amplasate in cel mai frumos loc de pe deal. Oamenii ingrijesc (macar cu un var) gutuii ce stau impodobiti cu flori pe marginea drumului. Oamenii muncesc pamantul cu drag, asezat, cu naturalete. Oamenii de aici nu vor multe, si cum nu vor luna dupa cer, viata le pare lina. Gospodaria, curtea, animalele, pomii le sunt o bogatie acceptata cu drag. Pe alocuri mai sunt si ceva contraste-ba un Audi negru, proaspat spalat, langa o casuta, urcat pe un drum de caruta, ba un sat ce are un usor aer de Nepal. Sunt locuri ce acum imi par greu de descris. Asa cum se intampla in cele mai multe cazuri, nu destinatiile sunt ceva deosebit, ci drumul si ceea ce gasesti pe langa. Ne umplem si noi de tihna locului, asa cum mergem agale prin sate, printre gospodarii, si din nou ajungem la vorba de inceput "dolce far niente"...Sincer nu credeam ca e asa de placut sa pierzi vremea si mai ales ca o pot pierde cu atata talent un weekend intreg.

Marti

Cedez propunerii lui Radu si plecam la trekking. Nu vreau sa merg cu Radu tocmai pentru ca ma oftic ca el poate sa alerge si eu nu pot...ca el poate sa descopere locuri si poteci, pe cand in plimbare lucurile nu stau asa de usor. Nu vreau sa merg pentru ca mi-e frica sa nu ma apuc sa alerg, vrajita de locurile in care ajung, de drum, de poteca perfecta, de dorinta efortului si a corpului muncit. Pot sa zic insa ca m-am saturat si de somn si sper ca genunchiul meu sa coopereze. Trebuie sa gasesc o solutie pentru el, si ma oftic ca m-a tradat cand ma aseptam mai putin de la el. Stiu ca imi este greu sa fac unele lucruri cu jumatate de masura si alergatul e unul dintre ele...In curand o sa impart frustrarile cu Claudia si o sa ni le innecam in bere...

Anyway plecam la plimbare cat e inca racoare.

Dimineata, pe racoare, ora-i buna de plimbare

Acum am chef sa imi tarasc mai cu talent picioarele prin poiana lunga de la intrarea in traseu caci inca nu a dat caldura. Mehedintii sunt dementiali acum. Verdele e plin aici, la poale, copacii sunt infloriti, seva si pofta de viata pulseaza in orice floare, copac, in orice om.

Mieii, manjii, viteii gusta prima iarba proaspata, oamenii fac drumuri nesfarsite pe munte cu animalele, e plinatate. Cand va veni vara si se vor usca toate va fi doar caldura torida, dar acum e pofta de mers, e gust si miros la un loc.

Intram in padure, si pe cat intram mai adanc si ne inscriem pe un scoc pietros, pe atat caldura se domoleste. Scocul dureaza si dureaza, apoi iesim intr-un drum ce inconjoara muntele de-a coasta si ne va scoate deasupra unui parau de unde se poate lua si apa.

Pe poetca spre Beletina

Apoi din vorba in vorba iesim in Beletina.

In partea asta de poiana nu am ajuns, e plina de stani, sunt si ceva izvoare si eu sunt cam dezorientata...Unde sunt crovurile, unde e urcarea din Valea Cernei etc? Din fericire sunt cu Radu si ma orienteaza el repede, ba chiar mergem dupa “mirosul fin al lui Radu” pe o latura a poienii unde gasim si marcajul de creasta, BR, refacut.

Pe marcajul nou BR

Asa ca o luam pe acolo, pentru ca drumul prin Crovuri il stim deja. Nu prea arata a marcaj de creasta pentru ca urca si coboara in mod dubios, uneori merge paralel cu vechiul marcaj BR ce se mai vede sporadic,poteca nu e inca formata asa ca il parasim curand,fara pic de regrete, undeva deasupra Poienilor Porcului si balaurim putin, incercand diferite variante care sa ne scoata in poteca descoperita de Radu tura trecuta.

Linii

Luandu-ne portia de balaureala

Pana la urma alegem ceva ce numai poteca nu e, si ma uit la Radu cum zburda printre stanci si ierburi uscate in ai sai pantaloni scurti si adiasi...Eu regret ca nu am chiar bocanci prin aceasta imparatie de pietre arse de soare.

Totusi pierdem constant altitudine si in curand ajungem la poteca mult promisa de Radu, aceea plina de puf pentru genunchiul meu. Cateva casute stau imprastiate pe coasta, despartite de parcele de padure si pasune.

De vis, deasupra satului

Poteca de puf

Pe poteca doua persoane imbracate in haine vaporoase de vara (probabil turisti) au iesit la plimbare. Ne apropiem si descoperim doua fete parca rupte din Heidi- rochite lungi si albe, sandale joase, palarii albe cu boruri largi si posetute, insotite de un caine mic, iesite la plimbare si oprite langa un izvor la umbra. Sunt prea sfioase chiar si pentru ca Radu sa intre in vorba cu ele dar isi gaseste repede interlocutor, caci putin mai in fata, o femeie pe la 60 de ani sta si tricoteaza. Dreapta, teapana, cu fata catre vale, cu ochii pierduti si cu mainile indemanatice, asezata pe o gramda de vreascuri, cu batic, fata arsa de soare si margele la gat. Nu era nimic ostentativ in aceasta asociere. Ne intreaba de vacile ei, isi ia bocceaua de surcele in spate si ne insoteste pe poteca. Ajungem din doua vorbe in dreptul casei sale, si ne invita la umbra unui visin sa mancam paine calda. Sadem, nu pentru ca burtile erau goale (si chiar erau caci nu mancasem nimic dimineata), ci mai mult pentru ca sunt uimita de ospitalitatea femeii, ce se intoarce repede cu un stergar, o farfurie cu jumatate de paine calda, cu coaja neagra si crocanta, o farfurie cu o branza inchegata autentica si potrivit de sarata si doua fire de praz. O mancare simpla la care nu e nevoie de prea multe vorbe sa ne invite. Si uite asa, la umbra visinului, sub privirile atente ale femeii, ascultand povestile ei si nepoatei, stam si mancam la drumul mare.Aflam in curand si povestea fetelor, care nu sunt turiste ci fetele unui taran din Isverna,ce apare parca la un semn, dupa colt.E un taran autentic (si fetele vin cuminti dupa el) si ma loveste contrastul dintre parinte si copil.

Apoi ascultam povesti despre hora din sat (mama ce am ratat duminica), despre sarpele de aur cu 12 capete ascuns in pestera de sub Varful lui Stan si despre tot felul de comori din zona. Cu burta plina si tolba plina de povesti multumim pentru masa si plecam.

La plecare, ii tragem in poza, motiv sa revenim dupa Hercules sa le-o dam

Stim deja ca aici functioneaza trocul si nu banii. Dar din pacate noi nu avem ce da la schimb, caci nu mai avem la noi decat apa din bidoane, iar aceea nu se compara cu apa de la izvorul din poteca din care tocmai ne-am infruptat. Si in relatia cu vecinii din Isverna de la care Radu lua lapte si branza in fiecare seara, tot trocul functiona. Pe cat descopeream mai mult satul si oamenii lui, pe atat gaseam o lume diferita de cea de la oras, in care oamenii ofera din surplus si in care nu domneste musai banul.

E o poveste intreaga despre cei de acolo, despre viata lor vara sau iarna, despre relatia lor cu natura, pana si despre carciuma satului, acum amutita la ceas de amiaza, intr-o zi varateca in care nu misca nici musca. 

Nici noi nu suntem prea dornici sa facem bagajele si sa plecam spre casa. Prea ne-au vrajit locurile si parca am sta in casa racoroasa sa treaca zaduful. Ne urnim cu greu pe la 6 seara cu promisiunea de a reveni.

Isverna si-a castigat definitiv un loc in inima noastra si le multumim lui Laviniu si Irinei ca ne-au luat cu ei, si lui Matei pentru gazduire.

Jurnal Radu

Foto by Radu

Citeste mai departe...