marți, 27 septembrie 2011

Acolo unde ma simt acasa



Stiu de cu seara ca ceasul pus sa sune duminica la ora 7.00 e o adevarata bataie de joc...si mai stiu ca nu o sa ma trezesc si iar o sa pacalesc ceasul cu un somn dulce de dimineata...cel mai dulce.

Duminica dimineata

Ceasul nu suna dar suna telefonul fix. Wtf? Cu ochii carpiti de somn ma trezesc sa raspund...apoi ma culc din nou si sper ca am pacalit clipa. E trecut de 7 dar nu reactionez. Mi-e lene sa ma ridic sa fac bagaje, sa imi caut haine, sa ma pregatesc de munte desi el ma asteapta. Si eu imi doresc o revedere dar comoditatea e pe cale sa invinga....Pana cand suna iara telefonul...Tot fixul...Il aud ca prin vis si nu pot sa accept ca este el. Din nou...
Odata cu cuvantul “Alo” somnul este compromis si de ceea ce imi era frica nu scap...Mancare, haine, bagaje, DN1...Haide sa mergem ca parca ziceam ca muntele ne asteapta.

Si l-am gasit surazator.
Eu si Costila ce tocmai a iesit de sub un nor
In ciuda norilor de la campie care nu prevesteau nimic bun, aici era soare. Si dupa primii 500 m de alergare pot sa spun ca era si cald. Aveam in cap un traseu propus de Radu dar nu aveam niciun tel...Mergeam cica sa alergam. Nu stim de ce, eu sigur nu am gasit un alt scop mai bun, decat ca sa fac miscare si sa ma bucur de munte. Si mai ales de poteci pe care nu am mai fost demult si pe care le-am ignorat in mod sistematic in ultimul timp (cel putin cand nu era zapada).

Deci in primul rand Plaiul Munticelu, unul dintre cele mai placute si relaxante trasee din Bucegi. Nu are perspective si panorame dar e o plimbare numai buna pentru o zi calduroasa, cu poteca lui domoala care se prelinge pe sub coapci batrani si desi. Nu mai stiu cand am fost prima data pe aici, dar imi aduc aminte prima incursiune spre Refugiul Costila cu Corina, sau prima tura de iarna cu dormit la cort in Poiana Costilei cu Florin, Corina si Victor, sau o tura de noapte cu Florin iarna, tot spre Poiana Costilei. Tot pe aici, am vazut cu mult timp in urma, primul om alergand pe munte si pregatit in consecinta (foarte light, sistem de hidratare etc). Atunci parea un lunatic, acum probabil la fel gandesc si oamenii cu care ne intalnim pe poteca despre noi! Cat de mult s-au schimbat perspectivele...
Plaiul Munticelu-o poteca pe care mi-am dorit sa alerg din prima clipa in care am descoperit ce inseamna alergarea la munte
Dupa primele 20 de minute in care mai mult urcam, poteca se mai domoleste si intra pe un fals plat de care ne bucuram...cat de repede se scurg distantele sub adidasii de alergat. Acum am facut cateva zeci de minute pana in Poiana Costilei, iar intr-o tura de iarna cu Florin am facut ore bune si am avut noroc chiar ca am nimerit-o la frontale, pe zapada si asa flower-power cum eram.
Iesim in Poiana Costilei
Din Poiana continuam spre Valea Morarului, nu inainte de a ne aproviziona cu apa, prilej pentru mine sa imi dovedesc a mia oara cat de indemanatica sunt si sa pic in rau.

Intram pe Valea Morarului si imi aduc aminte cu placere ultima tura de schi de iarna trecuta. Acum peisajul e atat de schimbat si parca uitasem cat de impunatoare se vad Acele de aici.

Eu as cam cere o pauza, s-au implinit 1 h 30 de mers si mergem spre 2 h si parca mi-ar prinde bine ceva dulce.

Initial ziceam ca ne oprim in firul vaii dar apoi am tot urcat sa iesim deasupra canionului.
Canionul- nu imi vine sa cred ca an schiat iarna trecuta pe aici
Valea Morarului, iarasi un loc memorabil. A fost prima mea vale de abrupt, cu Corina si Victor. A fost o revelatie pe atunci intr-o zi de vara, o sambata, in care am fost singuri pe vale. Era momentul cand mergeam cu casa in spate si am facut pe atunci de jos din Busteni pana la Omu 13 h. A fost prima tura in care nu am mai fost eu veriga slaba din lantul slabiciunilor, pentru ca am fost powerd by chocolate (stiu si acum strategia, 1 tableta la fiecare ora, mergeam cu ciocolata in buzunar care a finaliza prin a se topi definitiv si a-mi murdari buzunarul celor mai varza pantaloni 3 /4 pe care ii aveam acasa si care faceau parte din echipamentul meu de munte).

Acum as avea din nou nevoie de ceva ciocolata mai ales caci car o groaza in rucsac dar pana la ciocolata ne oprim la zmeura. Am sta mai mult aici, dar terenul e asa in panta ca nu poti sa savurezi cum trebuie.

Iesim din canion la soare, pe iarba si stam la o pauza cu oamenii din Ursul Trubadur...Bine eu vorbesc cu atat naturalete despre ei de parca ii stiu de o viata, dar de fapt daca nu eram cu Radu, treceam pe langa ei fara sa imi dau seama ca ii cunosc desi cred ca am facut chiar si un revelion impreuna (la Urlea, in 2006). Daca o sa va intalniti vreodata pe munte cu mine si nu va cunosc, sa nu va mirati, asa sunt eu!
Deci stam la ceva dulce, la o poveste si nu ne mai dam plecati. Era soare si bine, iarba galbena, cer albastru, temperatura blanda.
Poza de grup pe Valea Morarului
Din amintiri (adica de atunci cand am urcat ultima oara pe aici, pe un 1 mai, cu schiurile in spate), imi parea ca se scurge repede caldarea 2 dar in realitate nu a fost chiar asa...Se scurge chiar greu si ma apuca amintirile unei alte ture de 1 mai cu Corina, Andrei si Cristi, cand am fost pe Morar, am batut urme, am ajuns uzi si terminati la Omu, am dormit la cort cu Corina dar in sacul lui Cristi si am tropait cu balta si cu broastele in bocanci pe tot platoul. Si atunci a mers greu si noi ne chemam Melci si nu pinguini (dupa viteza de deplasare).

Pana la urma iesim si in caldarea superioara.Aici la vreme de iarna, privirile intalnesc Cornisa (o amenintare mare si neagra care sta atarnata deasupra capetelor celor ce se avanta pe vale). Acum privirile nu intalnesc decat poteca de creasta dintre Bucsoiu si Omu, masivul vf Bucsoiu pentru care am tras atat la 7500 anul acesta si cateva siluete imprastiate.

Iesim pe stanga,spre Creasta Morarului. Radu o tuleste in fata si eu raman singura cu muzica mea. 
'Cand Bucegii dau zvon de piatra si izvoare"
Ajung sus, au trecut putin sub 4 h de cand ne-am pus pe mers.  Vremea nu e nici tanara, nici batrana, dar platoul e linistit. Se vad toate potecile ce pleaca de la Omu: pe Bucsoiu, spre Babele (poteca de vara de sub Cerdac si cea de iarna, de deasupra Cerdacului), apoi de la Omu se vede poteca spre Valea Doamnele si cea de pe Valea Ialomitei. In sfarsit voi alerga pe superba poteca spre Saua Batrana...cu toate panzele sus. Nimic nu ma opreste, nu ma doare niciun genunchi, nu e nici ceata, nu sunt nici obosita...Sunt curioasa cum e, caci demult imi doream sa zbor pe aici. Forfota de pe Valea Ialomitei ramane departe si noi suntem doar 2 umbre care alergam parca dupa nori pe drumul ce din vale pare creasta si care de fapt e aproape pajiste.
Spre Saua Batrana
Fiecare in ritmul lui, ajungem la jnepeni, unde avantul se domoleste caci aici e de mers pana la refugiul din Saua Batrana. Frumos, primitor, mare, incapator,e un refugiu care imi este drag.L-am cautat intens cu Claudia in ianuarie 2011, pe noapte, dupa o tura lunga si frumoasa, motivate de dorinta de a nu ramane la un bivuac in zapada.

Dupa fix 1 h de cand ieseam in Creasta Morarului, facem o noua pauza la intrarea pe Valea Doamnelor. Nu stiu valea asta decat in haine de iarna, asa ca nu stau mult la povesti si o iau la vale (oricum merg mai incet si Radu ma va ajunge din urma). Radu ma deziluzioneaza cu o aproximare de 1 h 30 min pana la Pestera si eu ma intreb de unde caci in aceeasi tura cu Claudia, desi am batut si urme la urcare, nu am facut decat cam 3 h. Pana la urma, imi amintesc eu ca amintirile lui Radu de pe Valea Doamnele, vin dintr-o tura din 2010 facuta sambata, imediat dupa 7500 tura lunga si ma gandesc ca or fi putin deformate. Cert este ca stalpii de marcaj zboara unul cate unul si desi in partea de mijloc valea este mai accidentata si mai putin alergabila totusi dupa 1 h de la ultima pauza intram pe traseul BA,care pleaca din spatele hotelului Pestera si urca la Piatra Arsa...Lasam in urma Pestera unde nu ne asteapta nimeni, nici cu fluiere, nici cu pepeni, nu avem niciun sticker de pus, nu e nicio tabara de corturi ca la 7500. E chiar pustiu si linistit caci mai toti turistii au plecat spre casa...si noi mergem spre casa, mai avem 2 h de lumina si 2 trasee de facut.

Incepem cu traseul turistic spre Piatra Arsa, marcat cu banda albastra, pe care il parcurgem int-un mers rapid, cu multe pauze de pozat...e frumoasa lumina de la apus si pe Radu il inspira din cale afara, asa ca poze, pauza de masa si iarasi poze.
Spre Piatra Arsa
 Noaptea ne alearga dar momentul e pretios. Suntem aproape singuri pe platou si e o liniste de vis, acum cand soarele pleaca la culcare.

Si noi plecam spre casa noastra, desi parca am ramane aici, sa ne bucuram de sentimentul de posesie pe care il avem pentru toti muntii din jur...parca totul e al nostru si am ramane aici peste noapte si peste saptamana sa vedem o alta fata a Bucegilor.

Radu pleaca lansat in coboarea pe Jepi, eu nu ma grabesc caci Radu trebuie sa recupereze masina de la Caminul Alpin si sa vina cu ea la Silva. Intru pe Jepii Mari la 7.09 si planuiesc sa termin sectiunea de lanturi pana se insereaza. Aproape reusesc dar aprind frontala la ultimul lant (7.30) caci nu vreau sa risc nimic. Nu are sens sa ma grabesc caci graba strica treaba. Astfel ca desi ma strofoc, nu inteleg cum Radu coboara pe Jepi in 45 de minute caci mie pur si simplu nu imi iese...de fapt imi iese cam dublu, desi recunosc ca de cand am aprins frontala am alergat prea putin. Umbrele joaca hore nebunesti in fata mea, pietre sunt la tot pasul, noapte, zgomote si orasul inca departe. Sunt singura pe munte dar nu imi este frica, am mai fost de atatea ori. Ma bucur ca nu ma doare nimic, ma bucur ca acum nu trebuie sa plec mai departe si sa urc pe Jepii Mici, ci voi ajunge sa imi intind oasele obosite direct in pat. Tot felul de ganduri ma incearca si poteca se scurge totusi sub pasii mei. Imi aduc aminte ca am urcat odata cu Corina pe Jepii Mari si am scos un timp de vis (de referinta pana m-am apucat de alergat), dar oricat am incercat sa imi strofoc mintea pe coborare sa redescopar care a fost timpul, sinapsele responsabile de acest sertaras nu au vrut sa colaboreze...sau poate s-au dezintegrat si ele, si nici amintirile nu le mai pastreaza...Momentul lor a trecut, la fel ca momentele si oamenii din multe ture la care am facut referire. Eu le pastrez pe toate in rama lor pretioasa, dar oamenii au alte drumuri si alte cai si nu mai am cu cine sa impart placerea revenirii prin locuri demult umblate.

Timpul trece si nu trebuie sa traim din amintiri, ci sa privim intotdeauna in fata. Poate a iesit un RT mai melancolic, caci toamna bate la usa si zilele ploioase ne indeamna la ganduri albe, negre, gri, inecate intr-o cana de ceai cu mult rom. Dar mai e pana acolo, mai e pana la weekendurile cu vreme mohorata, mai e o luna in care muntele ne asteapta cu straie suprinzatoare, urmeaza o luna octombrie care an de an a fost superba, cu zile mai scurte dar mai clare, cu cer albastru si frunze galbene, cu raze caldute de soare la pranz, o luna de hoinareala pe care sper sa o exploatam la maxim si anul acesta.

Jurnal Radu

Foto by Radu
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Traseu: Busteni-Caminul Alpin-Plaiul Munticelu (TR)-Valea Morarului (nermarcat)-Omu-Saua Batrana (BR)- Valea Doamnele -Pestera (TR)-Piatra Arsa (BA)-Jepii Mari-Busteni (TA).


Timp total: Mike  8h 30 min; Radu aprox 8 h

Date statistice:
  • diferenta de nivel : 2600 m
  • distanta parcursa: nu stim :), ceasul nu mi-a zis decat cate calorii am consumat :)-destule;

2 comments:

Claudia spunea...

Trebuie sa fie tare faina senzatia asta de regasire si amintire a potecilor mult umblate mai ales ca dupa niste ani de munte s-au adunat ture si de iarna si de vara si cu multi prieteni si cu putini si iata ca odata cu alergarea devin aproape ture solitare cu un caracter mult mai personal si mai introspectiv.

Inevitabil toamna ne atinge melancolic, insa nu dureaza mult caci asa cum spui ne vom bucura de cerul ei albastru si de frunzele-i galbene chit ca ziua va fi tot mai scurt si noptile tot mai reci.

O toamna frumoasa, draga Mike!

Mihaela Diaconescu spunea...

Sunt sigura ca o sa am o toamna foarte frumoasa, mai ales ca ma asteapta weekenduri cu ture faine alaturi de pinguini...si sper sa fie lunga caci vreau sa ajungem cu totii in multe locuri faine.